De câteva milenii bune, aș zice chiar de la începuturile civilizației sumeriene, sunt două lumi și două realități umane și două civilizații, pentru că avem ”inima” în creierul limbic și reptilian și ”mintea” în cortex. Ele au coexistat mereu, dar acum, mai mult ca niciodată, această dualitate e tensionată pentru că inima i-a cedat minții o bună parte din teritoriile ei, fantasmele ei au slăbit, s-au subțiat, s-au destrămat, scepticismul a început să înfulece din tărâmurile mitologice și să le deșertifice. Trăitul în planul rațiunii șubrezește orice credință, ea nu e imposibilă, dar e dificilă, ca mersul pe sârmă. A crede înseamnă a trăi în tensiune. Sârma e întinsă peste prăpastia dintre cele două lumi.
Mă întreb mereu cum de sunt posibile drapajele în aberație, în forme monstruoase de credință.
Scepticismul e o ecluză.
Mă întreb cum e posibil să trăiești fără certitudini, fără un axis mundi, fără o direcție, fără o ancoră în ceva absolut.
Mă întreb cum e posibil trăitul în credință atunci când realitatea i se opune și cum e posibil trăitul într-o realitate în care totul e haos și accident.
Grecii antici vorbeau de cele două tipuri de soartă: de predestinare și de forța motrice a lumii exterioare care i se opune primeia.
Vorbeau de libertatea de a îți urma menirea și de libertatea oricărui alt for subiectiv și a mediului social de a ți-o obscrucționa.
Cred că, între timp, omenirea a obosit. Nu mai are elanul, suflul, răbdarea să trăiască în tensiunea dictată de mersul pe sârmă și se prăvălește într-un hău sau altul. Civilizația e vlăguită. Evident că nu e totul în interior și evident nu e totul în afară, evident că există o dualitate a existenței. a comunicării, a orice. Rațiunea nu poate totul, suprimarea ei e imposibilă și, desigur, nerecomandabilă, inima nu poate nici ea înlocui nimic.
Iar ca să îi lămuresc pe cei care au impresia că e vreo contradicție între afirmația: ”gândirea trebuie să fie impersonală, obiectivă și neemoțională” și afirmația ”gândirea nu este deloc contrariul subiectivității și arderilor emoționale și inefabilului” voi spune că faptul că nu se amestecă apa cu uleiul nu prespune că apa este contrariul uleiului sau că uleiul e rău și apa bună sau invers.
Gândirea e un proces, articulat logic, care implică detașare, simțirea e pe alt plan. Gândirea e mărul din tablou, simțirea e mărul de pe masă. Nu sunt în contradicție.
În realitate există mere. Care pot fi ionatane sau pădurețe, galbene, roșii sau verzi, coapte, acre sau putrede.
Mărul e bun de mâncat.
Sufletul trăiește în realitate. El mănâncă mărul sau nu îl poate mânca.
În minte există doar un desen al mărului, un tablou. În primul rând, mintea face mărul extraplat. În al doilea rând nu îl poate mânca și atunci îl contemplă sau analizează. Deduce mirosul și gustul din imagine. Dar se poate înșela, fie fiind prea sigură pe asociere, fie fiind prea sceptică. Gândirea, spre deosebire de suflet, vede multe nuanțe. Proiectează sensuri acolo unde sufletul decide doar dacă mărul e bun sau rău.
Într-o relație, mintea stabilește coordonate valorice și de sens, găsește virtuți merelor pădurețe și cusur celor coapte, vede virtuți în putreziciune și pete negre în savoare. Doar ea poate separa lucrurile în acest fel, sufletului îi e frig sau cald, liniște sau frică. Sufletul poate mușca mărul și îl poate tăia în bucăți. Dar nu îl poate separa în culoare pe de-o parte, gust pe de alta, în formă și conținut.
Sufleteul vede lucrurile și ființele închegate, ca întreg.
De aceea nu poate fi convins cu argumente să renuțe la a mai pofti la ionatane. Se va hrăni, la nevoie și cu mere pădurețe, dar nu le va găsi nicicând gustoase.
