ceva nedefinit și totuși imperios
ca o mărturisire
ceva solemn și totuși fără însemnătate
turnat cu ușurință în forme-mpletite de ape
acel ceva cu totul special și neverosimil
un infinit între paranteze
ceva violent și parfumat ca un carnagiu de lavandă
nefiresc și totuși atât de natural
ca lumina
lasă-l, te rog, să se întâmple.
vino, cu grâu argintat curgându-ți pe față
și păr încâlcit în arcușul luminii
cu mișcătoare oglinzi printre coastele tale sonore.
vino, târând planete grele de somn și-ncordare
peste urme-nfundate cu muzică pură.
vino și niciodată, dar niciodată
n-o să-ți dezvălui micile mele
leșinuri de încântare.
(în volumul „fără suflare”)
foto tumblr.com
din ziua asta mi-a mai rămas o felie
de lămâie lipită
pe fundul paharului
mă privește până mi se face acru.
și, dintr-o dată, cad în borta cuvintelor
cu fața în sus, precum Alice, în altă minte
unde un pălărier cam nebun îmi ține
socoteala foilor mâzgălite și-apoi
rupte în patru… Citește și Alice în altă minte
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.