Aflu că alegerile noastre sunt edificatoare. Am știut dintodeauna că legatura noastră emană toxicitate, pâna la ce grad, însă, nu aveam nicio idee. Mă reconstitui, mă reclădesc, mă afund în munca acaparatoare, dar atât de satisfăcătoare încât nu știu cum se scurg orele, cu toate astea, la sfârșitul zilei, gândul meu se orientează spre tine. Ca acul unei busole care cu obstinație indică întotdeauna Nordul. Sper că știi și tu asta. Pentru mine, desprinderea ce ție ți-a părut lejeră, nu a fost decât un mecanism al meu de autoapărare. Am evitat, astfel, să cad pradă deznădejdii. Nu vrei tu să mă asculți, dar ea a fost și este și pentru mine insurmontabilă.
Uneori, stau treaz, întins în pat, la ceas de noapte și las gândurile să jongleze aiurea prin cap. În parte din cauza lor, în parte din cauza climei tropicale, mă simt mereu toropit. De când am ajuns în Kenya, nu reușesc să dorm legat. Insomnia o primesc atunci oarecum împăcat, fără a mai opune rezistență. Cred că m-ar irita nesomnul, dacă nu aș resimți exaltarea de a mă afla aici. Știi ce am constatat, luciditatea nopților nu mă sâcâie. Nu alerg după senzația aia, să adorm, cum făceam în alte dăți. Dimpotrivă, această claritate nocturnă îmi aduce o stare de liniște.
Evident, toate gândurile mele duc înspre tine. Încerc să-mi imaginez cum vezi tu lucrurile de acolo, de acasă. Cum ai reda tu povestea noastră? Cei peste 6000 de kilometri interpuși între noi te aduc, bizar, mai aproape. Te contemplu și aș vrea să te ating. Dar te dizolvi prea repede. Nu apuc să te întreb, existăoare noțiunea de adevăr simultan? Tu acolo, eu aici, trăim aceeași realitate? Poate fi adevărul susținut în mod egal de doi indivizi, nu neapărat influențați de apropierea tangibilă și presupusă a fi necesară stabilirii unei realități comune? Sau fiecare îl ajustează în funcție de intensitatea emoțiilor retrăite?
Pare mai complicat, pentru că e vorba despre noi, nu-i așa? Răspunsul ar fi mult mai previzibil dacă protagoniștii ar fi alții. Vorbind despre noi, totul devine intens. Nu ne putem detașa de propriile emoții. Cum poți fi sigur că tangențele spațiale sunt indispensabile ca să ai certitudinea că ești complet dependent de existența celuilalt? Când te aveam în preajmă, mă reflectam în ochii tăi și percepția ta devenea lege. Acum, din cauza distanței, sunt obligat să văd lumea doar prin ochii mei. Mă întreb, totuși, tu o vezi la fel? Adevărul meu corespunde, oare, cu al tău, chiar dacă fizic mă aflu la mii de kilometri depărtare?
Dacă am avansa în discuție, cred că am ajunge în impas. După tine, probabil, suntem deja acolo. Aproape sunt convins că te-ai folosi de ocazie să îmi spui cât se poate de clar că trăim realități diferite. Nu am de gând să spulber însă această senzație că am făcut alegerea bună. În mod egoist, mă pun la adăpost. Nu am cum altfel. Vezi cum suntem?! Ne menajăm singuri de teamă că alegerile noastre sunt deficitare sufletului. Mai bine să nu scormonim. Asta e, asta mă frământă. Tu gândești la fel? Suntem, în ciuda dezacordului, în acord tacit?
Sasha, în fiecare noapte, mă întorc cu reverență înspre chipul tău umbrit. Știu că suferi. Știu că te simți nedreptățită. Îți înțeleg nevoia de distanțare. Dacă tot am ales să plec, măcar să o fac definitiv. Doar astea au fost alegerile noastre! Dar, sunt vreodată lucrurile definitive când iubești? Când încerci neabătut să te vindeci de traume, de erori sufletești pentru a reveni întregit lângă ființa adorată? Ai vrut să rupem orice formă de comunicare. Dar cum? Avem la îndemână atâtea modalități de a ne apropia și totuși respingi cu o energie suprinzătoare orice îți propun. Îți dai seama ce fericit am fost când ai acceptat să recurgem la epistole scrise pe hârtie. Se pretează oricum la atmosfera de aici. Parcă trăiesc în afara timpului. Iar sfera asta strâmtă în care m-am refugiat te cuprind pe tine toată. E flagrant, nu? Dar ăsta e adevărul.
Crede-mă, de multe ori te alung din gânduri. Uneori ajung să nu mă mai pot concentra. E straniu, dar ești mai aproape acum decât ai fost vreodată. Oare e ceva specific oamenilor să iubească ceea ce nu au la îndemână? Dar nu e prea târziu, de asta sunt convins. Iar, dacă tu ai fi avut îndoieli nu ai fi dat curs acestei posibilități de ține legătura. Dacă ai fi crezut că e inutil, dacă trăiai cu senzația că nu mai avem ce salva, ai fi reacționat. Nu ești persoana care face concesii de dragul concesiilor. Știi, la fel de bine ca mine că separarea asta este puntea noastră de legătură. Eu îmi ispășesc o pedeapsă impusă. Tu te vindeci între timp.
În altă ordine de idei, nu știu cât de important este să auzi, dar mă regăsesc foarte tare în ceea ce fac aici. Munca de teren e solicitantă până la epuizare, dar cât de binefăcătoare este! Să remediez răni, să redau zâmbetul, uneri fixez sufletul, fără a avea vreo experiență în domeniu, să tratez boli care ucid. E simplu să cazi în capcana grandorii. Să te crezi Dumnezeu printre oameni. Dar nu sunt decât un muritor.
Știi, un regret simulan cu exaltarea se strecoară adesea, de ce am luat direcția asta cu așa mare întârziere? Alegerile noastre, pierderile noastre… Posibil că în alte condiții să fi fost împreună în Ruiru, posibil să nu fi avut același entuziasm dacă toate lucrurile meregeau după bunul lor rost acasă. Dar necesitatea de a mă izola de noi este, într-un fel, un beneficiu. Mă dedic unei cauze căreia posibil să mă fi dăruit doar cu jumătăți de măsură altfel. Mă ierți pentru acest mărunt sacrificiu? Mă ierți că am greșit? Mă ierți pentru autosuficiența de a crede că fac ceva important aici, când nu sunt decât un simplu om năpăstuit de doruri?
Știi ce-mi doresc în mod absolut, mai ales când stau în pat, spre zorii zilei, și nu pot dormi? Să-ți pot șopti cu voce sigură la ureche: „Nu-ți fie teamă, uneori, dar doar uneori, oamenii nu sunt ceea ce par a fi”. Dacă impresia e că ți-am dat drumul, de fapt, realitatea e că, prin gestul meu ultim, te-am legat iremediabil de mine. Îți amintești povestea cu bătrânul întâlnit în tinerețe? Cel care a remarcat soarele din ochii mei? Îți amintești enigma? Alegerile noastre de atunci? O vreme uitasem întâmplarea. Să fi avut vreo importanță faptul că percepusem întâlnirea mea cu el a fi una din cele inedite în viață? Am plasat repede sub semnul misterului episodul, conferindu-i putere. Aveam mare nevoie să cred pe atunci. Și acum mă întreb dacă a avut vreo influență asupra deciziilor mele de mai târziu.
Tinerețea îți dă acest drept, să crezi cu toată forța interioară în predestinare. Mai târziu, intervine ea, viața, perfidă, să te subtilizeze de la năzuințele ce te motivează în faza incipientă a definitivării, să te depărteze de speranță. Eu înțeleg acum că întregul tău sistem de credințe este zdruncinat de acțiunile mele ce-ți par nesăbuite, iar bulversarea în care te-ai regăsit reprezintă acum, pentru tine, esența lucrurilor. Dar aș vrea să mă crezi tu pe mine, acum. Să faci un efort și să te substragi apatiei în care te-am scufundat, ca să ai percepția realității mele.
Pare totul atât de îndepărtat, dar este, oare? Și apariția bătrânului la momentul oportun și stările noastre afective variate… Însă, Sasha, toate lucrurile sunt interconectate, îți spun eu. Și deloc lineare. Am sentimentul adeseori căceea ce se întâmplăchiar acum este de fapt proiecția unuitrecut indescifrabil, iar ceea ce a fost cândva, nici nu s-a întâmplat încă, dar pare o certitudine că va fi, oricât ne-am împotrivi.
Nu știu dacă înțelegi. Dacă teoriile mele sunt influențate de o lipsă de concentrare, de care sufăr uneori, sau mă aflu sub efectul nopților mele albe. E cald tare și umezeala din aer e doborâtoare. Camera mea e modest mobilată, ferestrele sunt deschise larg, iar o fâșie din calea Lactee se desenează intens pe cerul întunecat. În lipsa poluării luminilor artificiale specifice marilor orașe, ai ocazia aici să asiști la un spectacol grandios al constelațiilor. E sublim, iar imaginea ta idealizată, proiectată de memoria mea ce-mi joacă feste uneori, îmi surâde tainic, de undeva, dintr-un ungher adumbrit al încăperii.
M-am ridicat de ceva vreme din pat și m-am sprijinit de pervazul ferestrei, într-o uitare tandră. Nu mai aud zgomotul surd al temerilor generate de alegerile noastre. Nu adie vântul. Se aud țipete de animale sălbatice în departare și forfota insectelor nocturne. Parfumul părului tău blond mă bântuie. Cum tot nu pot să dorm, m-am așezat la biroul improvizat, singura mobilă cu adevărat decorativă. Poate unde este rezultatul muncii unui localnic neajutorat din sat, am ajuns să-l apreciez mai tare. Am stat câteva clipe și l-am studiat îndeaproape. Mi-am trecut mai întâi palma peste lemnul aspru, recunoscător oamenilor aceștia simpli care ne întâmpină cu recunoștință, care se tem, care sunt disperați și râd peste toate grijile cu sufletul strâns.
Când am ridicat în cele din urmă capacul laptopului, mânat de nevoia acută să-ți comunic și ție ceea ce resimt în acest moment nocturn, toate s-au învălmășit în minte și au preluat controlul deodată, emoțiile, dorul, nevoia de a alina dureri.
Te rog, te rog, nu renunța la noi! Mă rog încă, nu știu cui, bătrânului din trecut, Universului, ție, nu renunța încă la noi.
Eric
De aceeași autoare, Nebunie temporară.
