23 august. Amintiri de acum 30 de ani.
23 august 1989. Coordonam activitatea unui cinematograf din municipiu. Nici nu băusem bine cafeaua când sună telefonul „Alo, tovarășu’ Țoanță, sunteți chemat de urgență la tovarășu’ director”, îmi spune ultimativ secretara întreprinderii cinematografice. Am lăsat totul baltă și am făcut slalom printre câteva clădiri „mărturii ale epocii de mărețe împliniri” și în nici cinci minute eram în biroul directorului, tovarășul director, vreau să zic.
-Ce faci? Mă întreabă amical șeful cel mare. E clar, mă așteaptă ceva „nașpa” dacă mă ia cu politețuri.
-Bine, zic, răspund cu clasica formulă, am venit cum am primit dispoziția.
-Eeee, lasă, mă, dispoziția, nu e nicio dispoziție, m-au sunat ăștia de la partid, cică de 23 august, adică exact poimâine, trebuie să punem tabloul lui Ceaușescu, vreau să spun, tovarășul Ceaușescu, tocmai sus pe clădirea cinematografului, la stradă.
-Da, dar cu ce-l urcăm acolo pe tovarășu’, adică tabloul, înțelegeți?
-Ne trimit mașina de la IRE cu macara telescopică.
-Nu e rău, am un tablou în pod, dar e „într-o ureche”, știți problema.
-Stai liniștit, partidul ne trimite un tablou, trebuie doar să mobilizezi băieții să se urce, dar cu mare responsabilitate să prindă tabloul. E sarcină și răspunzi ca șef de unitate, dar și ca membru de partid.
-Am înțeles, tovarășe director, voi duce la îndeplinire sarcina de partid, întocmai și la timp, am zic mușcându-mi buza să nu râd, vorba ‘ceea „să mor de râs”!
Am lăsat clădirile și am luat-o pe strada principală. Oamenii zâmbeau fericiți, așteptau Ziua „revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, nu din vreun sentiment patriotic, ci pentru că exact cu o zi înainte se făcea aprovizionarea magazinelor cu carne și alte produse care nu se găseau în cursul anului. Circula un banc, atunci. Cică, Bulă se întâlnește cu un tip din Franța, și-l întreabă „voi, acolo, în Franța aveți 1 mai și 23 august?” „Nu”, zice francezul. „Păi, vouă când vă bagă carne la magazine”? Așadar, voi demara acțiunea ridicării tabloului „celui mai iubit fiu al poporului”, nu pe înalte culmi de progres și civilizație, ci doar până la astereala clădirii cinematografului, asta însemnând cam 30 de metri înălțime. Chem toată floarea bărbătească a cinematografului, compusă din doi salariați și le transmit mesajul de la conducere. Au fost profund marcați de sarcina de partid, n-au aplaudat, dar au răspuns ca-ntr-un cor „noi nu ne urcăm”. Nici nu s-a terminat matineul și afară sosise mașina de la IRE lângă care ședeau doi granguri de la partid și doi civili, dar cu grade… albastre.
-Dumneata ești tovarășu’ Țoanță?
-Da, să trăiți, am răspuns cât să le gâdil orgoliul.
-Știi despre ce e vorba.
-Știu, dar am o problemă, nu găsesc o persoană care să se urce cu macaraua telescopică.
-Bă, tovarășe, cred că dumneata n-ai înțeles bine! E o acțiune politică iar dumneata te opui? Cum adică n-ai oameni? Te urci dumneata.
S-a apropiat de mine unul dintre „civili” și mi-a șoptit tandru la ureche „am impresia că te joci, urcă sus, altfel vei vedea că dai de dracu, atâta-ți spun”.
Sincer, mi s-a derulat prin minte tot filmul vieții, familie, copil minor acasă, nu-mi permiteam să fac pe dizidentul și să pierd serviciul, așa că, de bună voie și împins de la spate am acceptat să urc. Înainte de „marea înălțare” am fugit până în birou, am deschis fișetul și am desfăcut sticla de Havana Club de cinci ani, am tras un gât sănătos ca să-mi fac curaj și m-am îndreptat spre macara. Am privit tabloul pe care-l urcaseră pe macara, avea cam „doi metri pe unu și jumătate”, imens, am pus-o, mi-am zis. Când macaraua a început să urce, trepida la fiecare mișcare pe care o făceam. Uitasem, tovarășii au ținut să mă avertizeze, „ai grijă cum fixezi tabloul în perete, răspunzi cu capul dacă se întâmplă ceva”!
De sus priveam mulțimea care mă „scana” de jos, tot felul de persoane care se opriseră să admire un cetățean curajos care sparge barierele fricii și pune tablouri pe pereți în ajunul „marii sărbători”. În realitate, eram doar un slujbaș al regimului. Un regim pentru care soarta individului nu conta. Important era ca acel tablou să rămână fixat pe perete, sus, și să fie adulat de cetățenii urbei care, pe la colțuri, înjurau ca la ușa cortului, cred că și pe mine m-au înjurat văzându-mă sus, „fir-ați ai dracului cu tabloul vostru cu tot”!
Am fixat cuiul, ce cui, un piron!, am luat tabloul, tremurând, și l-am fixat. Oleeeeee! N-a căzut (avea să cadă în curând). Macaraua m-a coborât în lumea reală, „așa mă, tovarășe, vezi că se poate”? îmi spuneau activiștii în loc de mulțumire. Am alergat în birou, din nou. Am luat sticla de Havana Club, i-am mulțumit pentru că mi-a insuflat curaj și am sărutat-o evlavios de două ori, preț de cincizeci de mililitri.
A venit ziua de 23 august, a trecut, iar tabloul cu zâmbetul tovarășului a rămas neclintit sub astereală până când, cu aceeași macara, l-am coborât cu „atenție și maximă responsabilitate”. A fost ultimul 23 august sărbătorit cu fast. Dinspre apus bătea un vânt călduț, eliberator. Ce ne-am mai bucurat! Scăpasem de regim, de activiști și de oamenii cu grade albastre. După alegerile „libere” i-am redescoperit pe toți, aceiași, în funcții, deputați, senatori, miniștri, directori de instituții deconcentrate, și oameni de afaceri.
Undeva, tovarășul Marx privea înapoi cu mânie.
Citiți și Regele Cerbilor…
