Yankeii în Lumea Veche – „Ce caută yankeii în Europa?”

În timpul războiului de secesiune, soldaţii Confederaţiei nordiste din armata federală erau porecliţi „Yankei”. O altă (posibilă) origine a cuvântului este versiunea din olandeză „Jan-Kees” (John Cheese), poreclă dată de olandezii stabiliţi la New York coloniştilor englezi din Connecticut. Dicţionarul Larousse aminteşte că „yankeii” reprezintă populaţia anglo-saxonă din Statele Unite.

O întrebare, însă, se naşte ca firească: „Ce caută yankeii în Europa?” În primul rând, o vacanţă plăcută: să se plimbe, să se uite miraţi la „casele atât de vechi”, să mănânce dimineaţa un croissant cu café au lait în loc de corn flakes cu black cofee. Desigur, turismul este principalul scop al americanilor veniţi să descopere farmecul bătrânului continent. Totul este mult mai mic aici, dar „small is beautiful”, iar cele câteva zile petrecute uneori în camere mai puţin confortabile îi vor face să aprecieze mai mult ceea ce au acasă. În plus, un tur al Europei este necesar şi copiilor şi adolescenţilor care trebuie să vadă oraşele de unde au plecat străbunii lor. Ei vor vizita oraşe, muzee şi monumente însoţiţi de bunicii lor. Şi tinerii şi maturii profită de trecerea prin Lumea Veche pentru a avea o idilă cu cineva de prin părţile locului. Ce poate fi mai romantic decât să te îndrăgosteşti între două zboruri?

În felul acesta, am putea să rezumăm stereotipurile exploatate, în general cu haz, în peliculele americane despre contactul cetăţenilor din Statele Unite cu cei din Europa.

Multe dintre filmele din anii ’60 – ’70 au revenit în modă în anii ’90 şi în anii 2000: Before Sunrise de Richard Linklater, Forget Paris de Billy Cristal, French Kiss de Lawrence Kasdan, Sabrina de Sidney Pollack, Addicted to Love de Griffin Dune. Adorat de publicul european, Woody Allen a dedicat o serie întreagă de filme vechiului continent: Vicky Cristina Barcelona, Midnight in Paris. La fel, chiar dacă ţinta finală este India, eroina din pelicula lui Ryan Murphy, Eat Pray Love, redescoperă farmecul vieţii în minunata Cetate Eternă, Roma.

„Trés beau, trés chic, trés magnifique” este refrenul pe care-l cântă protagoniştii agreabilei comedii Funny Face (1957) de Stanlay Donen, unul dintre zecile de filme dedicate farmecului Parisului. Capitala franceză îşi dispută cu Roma întâietatea pentru titlul de oraşul european cel mai des arătat în peliculele hollywoodiene. „Aici, viaţa este uşoară şi plăcută şi orice american de treabă ar trebui să vină aici să moară” comentează, mucalit, personajul interpretat de Fred Astaire în mai sus citatul musical.

Parisul îţi poate schimba viziunea asupra lumii, o demonstrează comedia lui Donen unde un fotograf (Fred Astaire), un manechin (Audrey Hepburn) şi o reporteră (Kay Thompson), veniţi aici pentru o paradă a modei, se simt brusc eliberaţi de stereotipul vieţii lor cotidiene, au insomnii exaltante, se plimbă şi dansează pe străzi. Ei beau vin, flirtează, se îmbracă extravagant şi nu le pasă de nimic în această lume în care totul pare posibil.

Aceeaşi stare de spirit o au şi personajele dintr-o comedie muzicală celebră, An American in Paris (1951) de Vincente Minnelli. Mult-oscarizata peliculă, cu muzică de George Gershwin, conţine neuitate numere dansante şi cântate într-un décor cu obiective turistice pariziene hipercunoscute şi cu solişti precum Gene Kelly şi Leslie Caron.

La Paris, muzicienii se simt minunat, cum se poate vedea şi în filmul lui Martin Ritt, Paris Blues (1961) cu Paul Newman, Joanne Woodward şi Sidney Poitier, un film memorabil graţie distribuţiei, dar şi unui moment antologic, când cântă Duke Ellington.

Cineaştii găsesc şi ei capitala franceză foarte atrăgătoare, aşa cum demonstrează Paris When It Sizzles (1964) de Richard Quine cu William Holden şi din nou Audrey Hepburn (ea a jucat cele mai multe roluri în producţiile americane dedicate şarmului Europei). Un scenarist şi secretara sa imaginează, la Paris, o peliculă care să se poată filma în două zile. Hazul situaţiilor rezidă în aceea că ele sunt concepute în convenţiile unor genuri standardizate, precum westernul, horror-ul, musicalul. Idilele în peisajul francez sunt o altă mină de aur pentru cineaştii din Lumea Nouă. Aici, gesturile devin mai spontane şi mai romantice; se poate lesne observa în pelicula Love in The Afternoon (1957) de Billy Wilder cu Gary Cooper (un miliardar Coca-Cola) şi iarăşi Audrey Hepburn (jună violoncelistă care topeşte inima bogătaşului blazat). Filmul arată un Paris de operetă, cu un hotel Ritz unde se cântă ceardaşuri şi apar florărese excesiv de pitoreşti, dar ansamblul este amuzant şi comunică voioşie şi poftă de viaţă.

Farmecul francez este imbatabil ne aminteşte în French Kiss (1995) Lawrence Kasdan făcând uz de o coloană sonoră plină de şansonete celebre (La Mer), de figuri de plan doi în spirit tradiţional (un poliţist – Jean Reno şi un mic borfaş – François Clouzet), dar şi de magnetismul unui star precum Kevin Kline care face pe europeanul convingător. Imaginativului său asalt sentimental nu-i rezistă anglo-saxona Meg Ryan, cucerită de excentricităţile noului amor.

Şi tot Meg Ryan, pe bună dreptate numită în anii ei de glorie „Noua logodnică a Americii”, precum Mary Pickford, se chinuieşte în comedia romantică Addicted to Love să-şi recucerească logodnicul. Maggie     (Meg Ryan) ar face orice să se răzbune pe Anton (Tchéky Karyo), fostul ei iubit şi logodnic francez, dar în decorul New York-ului (ca într-o oglindă întoarsă).

Şi tot „ciocnirea” dintre americance şi rafinaţii iubiţi francezi este tema comediei Le Divorce (2003) de James Ivory. Scenariul a fost realizat după romanul best-seller al lui Diane Johnson şi are în prim-plan două surori californience nevoite să facă faţă intrigilor intime din Oraşul Luminilor. Rezultatul este o comedie de moravuri centrată pe ideea „un yankeu la Paris”, avându-le în distribuţie pe Kate Hudson şi Naomi Watts.

Însă, cel care vorbeşte cel mai convingător despre contradicţia dintre poetica atmosferă pariziană şi prozaica viaţă din Statele Unite / Los Angeles este Billy Crystal, în filmul Forget Paris (1995). Un arbitru de baschet (interpretat chiar de autor) se căsătoreşte după o scurtă idilă, dar înfocată, la Paris, cu o yankee stabilită în Europa (Debra Winger). O aduce în patria hamburgerilor şi constată, cu disperare, că farmecul se destramă. Eforturile cuplului de a recuceri dispoziţia romantică de la început alimentează hazul acestei comedii pline de vervă şi de replici inteligente. Din recuzita şi decorul unor idile yankee, în însorita Italie, nu lipsesc niciodată elemente precum cappuccino, monumentele şi gondolele şi pastele. Aceste detalii ce ţin de locul comun, plus argumentul pragmatic al unor fantastice locuri de filmare mai ieftine decât acasă se regăsesc în majoritatea peliculelor hollywoodiene cu acţiunea plasată în peninsula cu forma unei cizme.

Fundalul preferat este Cetatea Eternă, Roma, unde americanii nu scapă aproape niciodată de săgeţile lui Cupidon. Aşa păţeşte şi reporterul jucat de Gregory Peck în Roman Holiday (1953) de William Wyler, căruia îi iese în cale o prinţesă autentică, fugită din auritul său palat pentru că tânjea după o viaţă normală. La fel, cei trei tineri sceptici în privinţa amorului din pelicula Three Coins in the Fountain (1954) a lui Jean Negulesco, se îndrăgostesc, în final, de trei italience.

Aproape că nu există peliculă americană filmată la Roma, fără obligatoria secvenţă de aruncare a bănuţilor în Fontana di Trevi, miraculos loc de îndeplinire a dorinţelor. Se conformează tradiţiilor şi Only You (1994) de Norman Jewison, povestea unei profesoare (Marisa Tomei) care fuge în preziua nunţii în Italia pentru a-şi căuta perechea ideală după numele prezis de o ghicitoare în copilărie. Nu are nicio importanţă că alesul (Robert Downey jr.) are o profesie prozaică, vânzător de încălţăminte, de vreme ce el se dovedeşte plin de elanuri romantice în vesela călătorie făcută împreună de la Mediterana la Adriatica.

Celebra fântână a dragostei din Roma îi aduce multe neplăceri unei tinere americance în pelicula When in Rome (2010) de Mark Steven Johnson. Ambiţioasa tânără, Beth (Kristen Bell), reuşeşte să-şi găsească iubirea adevărată după ce trece prin multe peripeţii provocate de sfidarea destinului şi a lui Eros, căci ea furase nişte monede din fântâna dragostei. Scepticismul ei, legat de reuşita în dragoste, este înfrânt şi-şi găseşte marea dragoste.

Dar pasiunile fierbinţi declanşate în peisajul italic nu sunt întotdeauna fericite pentru americani. Este cazul actriţei între două vârste (Vivien Leigh) care se îndrăgosteşte de un gigolo roman (Warren Beatty) în The Roman Spring of Mrs. Stone (1961) de José Quintano, adaptare după Tennessee Williams.

Cu întorsături dramatice se derulează povestea creatoarei de modele (Susan Hayward) din Back Streets (1961), de David Miller, care, pentru a pune capăt unei idile cu un bărbat însurat (John Gavin) pleacă la Roma, dar el o urmează aici şi patima se încinge şi mai rău, cu dezastruoase urmări matrimoniale.

Totuşi, decorul italian poate avea forţă regeneratoare. În această forţă speră şi protagoniştii filmului lui Vincente Minelli, Two Weeks in Another Town, (1962): un regizor în pierdere de formă şi de faimă (Edward G. Robinson) şi un actor care traversează o criză (Kirk Douglas). Cei doi filmează la Roma (cum era la modă în anii ’60) o peliculă hollywoodiană hotărâtoare pentru cariera lor, sejurul în Europa reuşind să le mobilizeze noi energii.Se pare că tot regenerarea spirituală o caută şi eroina interpretată de Julia Roberts în Eat Pray Love (2010), când porneşte într-un periplu către destinaţii exotice. Liz Gilbert (Julia Roberts) regăseşte bucuriile simple alături de prietenii săi, în Italia, mâncând paste şi savurând il dolce far niente, lăsând deoparte constrângerile siluetei standardizate care îi creaseră atâtea frustrări. Popasul din Italia este unul remotivant şi reconfortant, lansând-o în lunga ei călătorie în căutarea echilibrului.

Şansa unei autentice comunicări spirituale dintre un yankeu şi o europeană ne este demonstrată în filmul cineastului independent, Richard Linklater, Before Sunrise (1995). Ambii eroi sunt străini într-un tren ce străbate Europa. Fac cunoştinţă, discută, iau masa împreună. El o roagă să-şi întrerupă puţin călătoria şi să se plimbe prin Viena. Într-un moment de exaltare, ea acceptă. Urmează 24 de ore încântătoare în care americanul în jeans şi haină de piele (Ethan Hawke) şi franţuzoaica în rochie boho (Julie Delpy) rătăcesc prin oraşul străin amândurora, vorbesc, râd, se sărută, se îndrăgostesc unul de celălalt, dar se despart în zori, plecând în direcţii diferite. Magia acestei relaţii constă în lucrurile profunde pe care le mărturisesc cei doi, printre care şi teama de moarte sau oroarea de trivialitate. Teama de vulgaritate îi împiedică pe cei doi să facă dragoste şi-i determină să păstreze amintirea timpului petrecut împreună ca pe unul dintre reperele existenţei lor, „o colecţie plicticoasă de ore”, cum o denumea, la un moment dat, fata.

Before Sunrise e unul dintre puţinele filme americane în care decorul european nu are aspect de cartolină, iar întâlnirea dintre reprezentanţii celor două continente nu este doar unul funny. Această subtilă poveste de dragoste, cu final nostalgic, dar nu nefericit, poate fi intitulată „Un Love Story al generaţiei X”.

Dragostea iconicului cineast american, Woody Allen, pentru Europa este veche şi profundă. Regizorul yankeu a realizat o serie de pelicule pe bătrânul continent: Londra pentru Match Point (2005), Barcelona pentru Vicky Cristina Barcelona (2008), Parisul pentru Midnight in Paris (2011) şi Roma pentru comedia Nero Fiddled (2012).

A optat pentru Cetatea Eternă găsind că Roma este un oraş romantic ce poate asigura decorul unei versiuni moderne a Decameronului lui Giovanni Boccacio. Regizorul însuşi va juca în film, alături de actriţa Jesse Eisenberg, rolul de tată al unei fete ce urmează să se căsătorească la Roma.

Astfel, cineastul care a fost denumit „quintessential New York filmmaker” îşi declară dragostea sa pentru Lumea Veche prin seria de pelicule amintite, marcând renaşterea carierei sale de peste 40 de ani în lumea filmului.

Marile metropole ale Europei (Londra, Barcelona, Paris şi Roma) au oferit şi oferă, în continuare, o paletă urbană largă ce poate fi intens exploatată de cineaştii americani.

Via LiterNet