„Vreau să fac și eu ceva pentru ţara mea!”

„Vreau să fac și eu ceva pentru ţara mea!”

Măriuca, „fata din nuc”

Măriuca este fetița Maria Ion Zaharia, eroina de 12 ani care, la 6 august 1917, și-a dăruit copilăria tuturor copiilor de astăzi, liberi să se cațere și să viseze prin pomii copilăriei, sub un cer curat.

La Mărășești, între 6 august și 3 septembrie 1917, s-a dat cea mai eroică, mai grea și îndelungată bătălie din Primul Război Mondial; prin victoriile obţinute pe linia frontului Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, a schimbat soarta întregului război de reîntregire naţională.

Într-o poveste adevărată din cartea Povestiri istorice, Dumitru Almaș spune așa despre Măriuca :

„Maria sau cum o alintau prietenii, Măriuca, trăia în satul Răzoare, la casa bunicului ei, Ion Zaharia. Frontul a ajuns în dreptul satului lor şi acolo se da o cumplită bătălie între armata română şi cea germană. De aceea satul a fost evacuat: adică toţi sătenii şi-au luat ce au putut fiecare şi au plecat în altă parte, la adăpost, în munţi. Numai moş Ion Zaharia a rămas în casa lui. A săpat şanţ adânc în livadă. Aici se ascundea ori de câte ori nemţii bombardau satul.

S-a întâmplat ca soldaţii români să instaleze un post de observaţie tocmai în nucul cel înalt şi stufos din livada lui moş Zaharia. Un ostaş urca în vârful acelui pom, se aşeza pe ramurile mai groase, ascuns în frunze. Şi de acolo, cu un binoclu, suprave­ghea mişcările duşmanului. Ceea ce vedea, povestea sergentului care sta jos, la tulpina nucului, cu receptorul telefonului în mână. Sergentul transmitea artileriştilor, prin telefon, cele văzute.

Aşa, multe zile şi nopţi, din nucul lui moş Zaharia artileriştii au aflat şi au ştiut unde să-l lovească pe inamic cât mai bine, ca să nu poată înainta. Măriuca păştea o capră şi un ied în livadă, şi se afla tot timpul în preajma celor doi ostaşi observatori. De multe ori s-a suit în nuc lângă ostaşul cu binoclul.

„Vezi, Măriuca? Acolo sunt tranşeele nemţilor,” arăta ostaşul. Dincolo, vezi? Se pregătesc de  atac… Sergent, comunică: mişcări inamice drept în faţă, la patru km.”

Şi Măriuca auzea cum sergentul vorbea la telefon cu artileriştii. După câteva minute, tunurile începeau să bubuie: Bum! Bum! Bum!

Astfel, Măriuca a deprins bună parte din meşteşugul observaţiei. Şi pentru că avea ochi foarte buni, îl ajuta pe observator.

Dar în a zecea zi de luptă, germanii au descoperit observatorul din nuc. Şi au început să-l bombardeze cu ghiulele mari cât cofele. Ostaşii, moş Zaharia şi Măriuca s-au adăpostit în tranşee.
Exploziile zguduiau pământul. Răpăiala mitralierelor şi a puştilor sfărâmau văzduhul, parcă ar fi fost de sticlă.

Sergentul telefonist a comunicat tunarilor: „Ne-a descoperit duşmanul! Bombarda­mentele lui distrug nucul.“ „Nu părăsiţi postul! A ordonat ofiţerul. Ai noştri pornesc curând la contraatac.“

Încă vreo două ceasuri, printre explozii, cei doi ostaşi au continuat să transmită ştiri artileriştilor, măcar că nucul era tot mai tare zdrelit de bombe. Dar o schijă a ucis pe ostaşul observator. Deşi o chinuia spaima, Măriuca s-a urcat ea în nuc printre crengile rupte; urmărea mişcările duşmanilor şi-l anunţa pe sergent: „Să tragă la şase sute de metri!… Mai la dreapta!… Aşa… acum e bine!“
Dar duşmanii, mulţi şi tot mai furioşi, înaintau mereu-mereu printre explozii. Deodată sergentul telefonist a gemut: „Măriuca…sunt rănit…“

Fetiţa a coborât, repede. Sergentul i-a întins receptorul telefonului şi a zis, cu glas stins: „Telefonează tu…“

Apucând receptorul, Măriuca a strigat: „Trageţi!…Trageţi la trei sute de metri… Trageţi că s-au oprit… Da, eu sunt Măriuca… Ţineţi-i aşa, sub ghiulele!… Mă urc în nuc să mai văd ce fac… Soldatul observator e mort! Sergentul e rănit…“ „Măriuca, i-a spus ofiţerul, de la celălalt capăt al firului, continuă tu să ne informezi.“ De patru ori s-a căţărat Măriuca în nuc, ca o veveriţă. Observa unde se aflau duşmanii. Cobora, în grabă, şi transmitea la telefon tot ce vedea.

„S-au oprit… Atacă ai noştri!… Lungiţi tragerea!…Cu o sută de metri!… Cu două sute!… Aşaaa!…“

Urcată iar în nucul schilodit de bombardament, Măriuca vedea cum se ridicau nemţii, se întorceau şi gheboşiţi, printre explozii, începeau să se retragă.

„Fug!… Fug!…“ striga cuprinsă de o bucurie fără margini.

Dar când se bucura aşa, un glonţ tras de un duşman, care o observase, i-a străbătut pieptul. A amuţit şi a căzut din nuc. A mai auzit glasul românilor, răsunând printre explozii: „Uraaaa… Uraaa!… Uraaa!…“

Răsunau în văzduh şi în urechile, în sufletul Măriucăi, ca o nădejde, ca o mângâiere.

Şi apoi n-a mai auzit nimic.

Românii au oprit atacul duşmanilor şi i-au respins mult înapoi.

Şi, iată aşa, Măriuca Zaharia şi-a împlinit o mare şi eroică datorie.”

În cinstea sacrificiul făcut, trupul neînsuflețit al Măriucăi a fost depus în Mausoleul Mărășești. Este unicul copil care stă în mijlocul unei armate de eroice umbre

În satul bunicului Măriucăi, în anul 1977, a fost ridicat un monument pe locul nucului, iar în fața școilii, unde a învățat copila-eroină, în același an s-a ridicat un bust al ei.

După Măriuca a fost realizat, în 1969, filmul „Baladă pentru Măriuca”, în regia lui Constantin Neagu cu Brândușa Hudescu în rolul „fetei din nuc”.

Omagiu și Recunoștință.

foto sursa