Viața și iubirea, „pânza de păianjen” a Cellei Serghi

Viața și iubirea, „pânza de păianjen” a Cellei Serghi

Născută la 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa cum de altfel și mărturisește: „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen– în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră„.

Nu întâmplător avea să mă atragă această scriitoare, la o distanță de 22 de ani de la moartea ei, când eu împlineam 40 de ani și nu întâmplător am ales o zi de 22 (aprilie) ca eu s-o elogiez. Atunci am descoperit că aveam câteva lucruri comune. Născute amândouă în același oraș, aflate sub influența eternă a mării Negre și a iubirii absolute. Când ea a încetat din viață, eu aveam frageda vârstă de 15 ani și, pe atunci, pentru mine iubirea însemna plimbări lungi pe malul mării sau prin parc, ținându-l de mână pe cel care, credeam eu, era alesul inimii mele.

„Trăisem cu năzuinţe, cu nelinişti, cu ochii mari deschişi, într-o sforţare asemenea aceleia pe care o face orbul să vadă. Şi nimeni nu mă ajuta să-mi aleg cărarea, să văd adevărul. Adulmecam în acel fiecărui anotimp, al fiecărei clipe rostul vieţii mele, împlinirea mea adevărată, simplă, bună, fără s-o găsesc. Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.”

Totuși avea să se creioneze în mintea și sufletul meu ceea ce de fapt avea să însemne real, profund și intens, cel mai râvnit sentiment din toate timpurile. Eterna iubire.

„Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.”

Mă regăseam simbiotic în rândurile scrise de ea, explicate atât de irefutabil, convinsă că de fapt eram una și aceeași persoană.

Iubirea de mare, de valurile ei înspumate, de freamătul, agonia sau liniștea ei perfectă avea să mă urmărească întreaga viață fiindcă pe orice meleag unde pașii m-au purtat aveam să o port cu mine. Invariabil aveam să fiu atrasă de orice însemna apă, fie izvor, lac, mare, ocean sau chiar o banală piscină.

„Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!… Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.”

Eterna pânză de păianjen care e însăși viața noastră, a tuturor…

Fragilă, țesută cu migală și atât de frumoasă…

„Ce împletire de drumuri nebănuite! Cine ne-a purtat paşii? Cine s-a jucat cu noi, cum te joci cu pionii la şah? O coincidenţă, privită din afară, nu e decât „curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheaţă. Ce păianjen nevăzut a ţesut pânza asta, de care mă simt prinsă, de care nu mă pot dezlipi, orice aş face?”

Imaginea ei, pe care și-o atribuia în carte, o revedeam cu ochii minții.

„Cine îşi putea închipui că fata aceea, subţire ca o trestie, numai surâs şi farmec, care părea ameţită ca un fluture ce dă de lumină, poartă, ca un melc în spinare, toate casele prin care trăise şi care nu erau mai luminoase decât sala paşilor pierduţi?!”

Povestea de dragoste dintre scriitorii Cella Serghi și Camil Petrescu este una dintre cele mai iubite din literatura română iar citatul meu preferat din toată opera va rămâne acesta:

„În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi.”

Citiți și Cum să ucizi o iubire, de același autor.

Pe Fabiola Ion o găsițiaici.