Tu pe cine ai suna la 4 dimineața?

Îmi beau cafeaua dintr-o cană primită cadou, pe care e scris un mesaj: că prietenele adevărate sunt cele pe care le suni la 4 dimineața și îți răspund. Știu că așa e.

Și îmi aduc aminte de o întâmplare de acum aproape două decenii, o discuție, de fapt, în trei despre fidelitate, în care am afirmat, foarte hotărâtă, că eu pentru X (partenerul meu de viață de atunci) aș băga mâna în foc. [da, știu, eram (mai) mică și (mai) proastă]. Replica imediată a uneia dintre cele două doamne cu care se purta discuția m-a uimit peste măsură: „Eu nici pentru mine n-aș băga mâna în foc, cum să fac asta pentru Y” (partenerul ei de viață de atunci, și de acum).

Sigur că am rămas uimită. Cum adică? Ei, între timp viața mi-a arătat că siguranța mea era naivă, dacă nu chiar prostească de-a dreptul. Și că realismul, pesimismul, cinismul poate, celeilalte s-au dovedit a fi o filosofie de viață mai pragmatică și sustenabilă (că tot e la modă cuvântul ăsta). E de spus și că a treia doamnă participantă la discuție avea aceeași părere cu a doua.

Fast forward peste vreo 10 ani: la o cabană, niște oameni care abia s-au cunoscut (eu printre ei) joacă un fel de joc cu situații în care apar X – o ea, bruscată la un moment dat de un Y – partenerul ei și salvată de un Z – prietenul lui Y și devenit apoi nou partener al lui X. Ce ai face/ cum interpretezi situația? Ei bine, din vreo 5 adulți câți eram la masa aia, vreo 3 au zis la fel, 2 au avut niște versiuni alternative, iar eu… eu am avut aceeași variantă cu a singurului copil care participase la joc, un puști de vreo 9 ani. O variantă în care dragostea învinge tot și cavalerul salvează domnița…

Ăăă, mi s-a părut drăguț atunci! Și acum, recunosc…

Fast forward în prezent: nimeni nu se gândește decât la el, nimănui nu-i pasă de nimeni, mai bine să fii surprins dacă face cineva un gest frumos (tu pornind de la premisa că toți sunt răi sau, în cel mai bun caz, indiferenți) decât să fii dezamăgit că ai așteptări de la oameni și ei nu le împlinesc. Sună cunoscut, așa-i? La fel precum citatul de mai sus, care m-a șocat acum vreo 15 ani când am dat de el. Și am aflat că e filosofie de viață pentru o altă doamnă. Și pentru mulți alții, sunt convinsă.

Astăzi citesc un articol despre prietenii. Cât de greu se mai leagă o prietenie la vârsta maturității și cât de important e să le păstrezi pe cele care au trecut testul timpului.

Ce mi se pare, însă, ciudat este ca puținii oameni pe care îi consider aproape de sufletul meu împărtășesc, fără nicio excepție, concepția cu limitarea aspirațiilor și tratarea celorlalți cu prudență în cel mai bun caz. Dacă nu sunt deja duși în extrema în care nu mai deschid inima pentru nimeni, măști să fie, că adoptăm câte una pentru fiecare situație și c’est la vie.

Eu sunt la capătul celălalt. Și, deși viața mi-a arătat uneori că nu-i așa (dar mi-a dat și dreptate alteori, aducând în drumul meu câțiva oameni faini) mă încăpățânez și cred/ sper că entuziasmul meu folosește, nu doar mie (care pur și simplu nu pot fi altfel) ci și altora, care mai cred ca mine și speră că vor întâlni azi, mâine, peste un an, încă un om care nu s-a lăsat cotropit de cinism… (da, știu, pesimiștii spun că e realism, cinicii la fel).

Până la urmă, nu e mai bine să îți asumi riscul unei deziluzii (sau a mai multora) decât să treci prin viață lipsit de speranță și cu ideea că toți oamenii sunt răi, sau în cel mai bun caz indiferenți?

Nu e mai bine să speri decât să nu mai aștepți nimic pozitiv de la semenii tăi? Și dacă ai chiar și un singur prieten pe lumea asta, nu înseamnă că există speranța că oamenii pot fi buni unii cu alții, fără interese ascunse? Omul nu e croit să trăiască singur, iar absența familiei sau/ și a prietenilor alienează și chiar dezumanizează, de multe ori.

Ești cu adevărat fericit când te știi acceptat și iubit așa cum ești, când știi că mai sunt câțiva oameni pe lumea asta care se uită la tine și te înțeleg, cu care rezonezi și care îți vor fi aproape prin orice vei trece. Și atunci întreb, și pe optimiștii/ naivii ca mine, dar și pe ceilalți (realiști/ pesimiști cronici/ cinici): tu pe cine ai suna la 4 dimineața?