Vedeți voi, fiecare întrebare naște mereu alte întrebări, până ajungi la miezul problemei. Uneori, suntem tentați să generalizăm, să abstractizăm, să hiperbolizăm, apelăm la clișee în graba de a nu intra prea mult în subsidiarul problemei.
Am oroare de lumi pierdute, dispărute, dărâmate. Probabil că am trăit pe Atlantida, la momentul marii scufundări, și de atunci trăiesc cu acest călcâi al lui Ahile care este teama de a pierde. Prin urmare, nu cred în absolut, ci, așa cum a și demonstrat lumea, viața, timpul, totul este relativ și într-o perpetuă mișcare insolită. N-o să (mai) cred niciodată că un om e lumea întreagă, după scufundarea Atlantidei.
Mintea noastră e racordată la suflet, care e stare, așa că e perfect normal să hiperbolizăm atunci când suntem fericiți, sau să ne dezechilibrăm atunci când ne este atins punctul nevralgic.
Singura oază de stabilitate în noi e conștiința, dar ea e crescută pe patul de gheață al lucidității, și nici măcar ea nu poate scăpa mereu din jugul emoțiilor pe care le trăim în raport cu noi sau cu lumea. Firile instinctuale sunt cele mai dificil de echilibrat, firile raționale sunt cele mai puternice. Rațiunea știe să pună filtre și să preia controlul exact atunci când trebuie.
Emoția subjugă, seduce și vulnerabilizează.
Așa că pentru mine oamenii sunt drumuri. La răscruce, m-am șlefuit în funcție de fiecare, unii m-au dus înainte, alții m-au tras înapoi, alții mi-au lăsat praful și mărăcinii. Ei înșiși nu știau, cei mai mulți, pe unde s-o apuce, și am înțeles.
Valoarea unui om ? Conștiința.
„Singurul care se pierde e Timpul”, spunea hermeneutul Mircea Eliade, și, cu adevărat, nicio posesiune atât de valoroasă nu există în afara clepsidrei care „ne măsoară destrămarea”. Degeaba strigăm ”Clipă, oprește-te, ești atât de frumoasă!”
Umblăm printre oameni și ei au atâtea forme de reacție și de manifestare încât ajungem să trecem printre ei, cu ochii închiși, de teama de a nu fi răniți sau de a ne vedea, pe deasupra fericirii, incapabili s-o cuprindem într-un singur suflet, al nostru, rătăcind și el pe cine știe unde.
Până la urmă, singura cunoaştere validă, sinceră, fidelă, nemediată, a noastră și a lumii, aparține simțurilor.
Faptul că eşti o bibliotecă ambulantă serveşte doar celorlalți, iar unora le face rău, pe alții îi lasă indiferenți, puțini sunt cei care descoperă în tine o potențială sursă de împlinire.
Un sacrificiu pe care ți l-ai asumat, punând răceala rațiunii, ca pe niște aripi grele, asupra căldurii cărnii.
Poartă-ți stigmatul cu seninătate.
Cu aer natural.
Ca și când l-ai fi avut dintotdeauna, de dinaintea veacurilor.
Nu lăsa nimic să transpară acum din suferința ta, e absolut inutil. Lucrurile, viorile, ferestrele și fețele de mese cu ajur aristocrat sunt duse demult.
Tu nu eşti ceilalți, de multe ori nici măcar tu nu eşti în sinea ta.
Nu te agăța de timp, pentru că el nu există decât în simțuri; nimic nu şterge ultimul rând din palimpsestul trăirii.
Citiți și despre Leonard Cohen
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.