în orașul cărților aruncate-n uitare
tristețile mele sunt de sticlă
le poartă bărbații pe cap, pălării,
din când în când salutul lor le
ridică o clipă, atât cât
să pot presupune – ce emoție absurdă-
că le vor scăpa
și nu va mai trebui să fiu tristă
niciodată, niciodată.
mă uluiește această risipă de sentimente,
cununi de laur arborate când nimeni nu mai privește.
în orașul în care cărțile-au devenit ziduri
o femeie se-nclină, pe fața-i lipsită de riduri
bărbați cu pălării de sticlă citesc
uneori, când ea obosește,
versuri celebre de autori anonimi
și își pun întrebări.
foto tumblr.com
Citește și sunt eu toate semnele
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.