Premiat la ediţia 2012 a festivalului de Film Sundance, Shadow Dancer este o adaptare a romanului omonim al scriitorului Tom Bradby (care semnează şi scenariul) şi aduce în prim-plan conflictul dintre Irlanda de Nord şi Marea Britanie. Filmul arată drama unei familii distruse de anii de conflict armat, pe fundalul istoriei dureroase a relaţiilor irlandezo-britanice.
Regizorul filmului, James Marsh, a avut o carieră cu dublă specializare: documentarist (oscarizat pentru Man on Wire) şi cineast de ficţiune (Red Riding). Activitatea sa pare a fi un joc interesant al oglinzilor paralele: subiectele din documentarele sale sunt aşa de absurde încât par inventate, iar ficţiunile sunt aşa de bine documentate încât par „lipite”. Shadow Dancer se încadrează în a doua categorie, este un film de spionaj în Irlanda anilor ’90. Pe de o parte, este Colette McVeigh, membră activă a IRA (Irish Republican Army), ce încearcă să amplaseze o bombă la metroul londonez. Pe de altă parte, este Mac, agent al MI 5, serviciile secrete britanice, care îi oferă o alternativă lui Colette. Aceasta va trebui să-i furnizeze informaţii despre activităţile grupării, în acest fel, evitând să fie trimisă la închisoare pentru douăzeci şi cinci de ani. Odată stabilite aceste date ale pactului, acţiunea filmului începe să se deruleze.
Shadow Dancer directed by James Marsh /impawards.com
James Marsh tratează subiectul într-o manieră similară cu mersul pe sârmă. Regizorul se joacă cu anumite convenţii ale genului; se stabileşte un pact între spectator şi realizator. Spectatorul are rolul omniscient, iar regizorul îi oferă cheile pentru a participa la un dezastru dinainte stabilit. Aşadar, asistăm la un joc de poker în care vedem ce cărţi au participanţii în mână. Totul pare a fi real, cantonat în imediat, dar firul narativ se joacă cu aşteptările spectatorului pe care îl poartă către direcţii neaşteptate. Filmul se dovedeşte a fi un thriller rece precum corzile unei lire scandinave.
În prolog, o vedem pe micuţa Colette în anii ’70, asistând la un eveniment tragic: moartea unui copil, eveniment ce o va marca pentru totdeauna pe protagonistă. Mecanismul psihologic de culpabilitate şi de respingere a injustiţiei este un truc al scenaristului. Se vor succeda, pe ecran, multe alte cadavre – plânse şi înmormântate – ca într-o acumulare macabră, care nu ne lasă să ghicim finalul. Trauma iniţială o va menţine pe eroină în blocaje emoţionale. O regăsim apoi după douăzeci de ani, tânără văduvă, cu un copil micuţ, activând alături de fraţii şi de mama ei în grupările IRA, în Belfast. În urma arestării ei, Colette se confruntă cu o dilemă: „Să trădezi sau să mori?”. Tânăra republicană se decide să devină spion în propria-i familie şi să-i acorde încrederea agentului Mac. În fiecare zi de miercuri se-ntâlneşte cu agentul serviciilor secrete MI 5, aşadar Colette dansează pe sârmă – monitorizată de Mac, trezind suspiciuni în rândul activiştilor IRA.
Întreaga peliculă creează o atmosferă apăsătoare. Violenţa psihologică şi consecinţele ei asupra familiilor blocate, parcă, într-un ciclu perpetuu de ură, aproape că pun în umbră conflictul armat atât de sângeros. În acest thriller centrat pe familie, cu aspect de dramă intimistă, angoasele şi suspansul se distilează. Acest plonjeu în universul activiştilor IRA rămâne partea cea mai realistă. În „familia” IRA, toată lumea se implică pe viaţă şi pe moarte. Această prismă cvasi-tribală este foarte reuşită. Mai puţin convingătoare este latura sentimentală a peliculei, dar maniera sobră, aproape opresivă, convinge spectatorul. Atmosfera este una tensionată, iar acţiunea este abil condusă de renumitul documentarist către finalul ce lasă spectatorul într-o zonă întunecată. Eroina fragilă şi tragică traversează îndoiala, teama şi vinovăţia. Să-şi trădeze familia este ca şi cum s-ar trăda pe sine.
James Marsh a făcut o alegere excelentă când a distribuit-o pe Andrea Riseborough (W.E., Margaret Thatcher: The Long Walk to Finchley) în rolul tinerei activiste IRA. În spatele chipului de porţelan, se ascunde o mare forţă emoţională. Ea dansează pe firul subţire dintre justiţie şi răzbunare, onestitate şi manipulare. Acest „miel de sacrificiu” relevă o adâncime dramatică inedită în faţa lui Mac – Clive Owen. Regizorul utilizează din plin ambiguitatea sentimentelor făcând o paralelă între cei doi protagonişti. Şi Mac, agent al serviciilor secrete, se află într-o dilemă; este copleşit de sentimentele faţă de Colette şi de datoria faţă de superiori. Dacă tânăra republicană sabotează misiunea, el va pierde încrederea superiorilor săi. La acestea se adaugă şi o luptă internă în cadrul serviciilor secrete britanice. James Marsh ne aruncă în plină criză în acest thriller aspru, dar subtil. Filmul, făcut din clar-obscur, subliniază rolul important al formatorilor.
Tânăra actriţă britanică, Andrea Riseborough, îşi menţine personajul în registrul dramatic-ambiguu, fiind deopotrivă manipulatoare şi manipulată. Aflată la ananghie, atrage suspiciunea fraţilor săi (Aidan Gillen şi Domnhall Gleeson) şi a liderului grupării (David Wilmot), un paranoic ce nu glumeşte pe seama disciplinei interne. Cu toate acestea, se întâlneşte mereu cu Mac pentru a-i furniza informaţii noi. Formată la Royal Academy of Dramatic Art, actriţa britanică are capacitatea de a se metamorfoza la vedere, portretizează o eroină plină de echivoc, dar puternică.
În dorinţa sa de a se abate de la ticurile senzaţionaliste ale genului thriller, James Marsh uită să-şi umanizeze personajele. Deşi are un final interesant, Shadow Dancer este un exerciţiu de stil profesionist, erudit, conştient de anumite limite (cu care se joacă), dar rece. Regizorul pare prins în propriile opţiuni estetice şi ne oferă o poveste bine pusă la punct, dar pe o peliculă „îngheţată”.
Regizor: James Marsh
Scenarist: Tom Bradby, adaptare după propriul roman
Compozitor: Dickon Hinchliffe
Operator: Rob Hardy
Producător: Chris Coen, Ed Guiney, Andrew Lowe
Distribuţia: Andrea Riseborough (Colette McVeigh), Clive Owen (Mac), Gillian Anderson (Kate Fletcher), Aidan Gillen (Gerry), Domhnall Gleeson (Connor), Brid Brennan (Ma), David Wilmot (Kevin Mulville), Stuart Graham (Ian Gilmour).
Via LiterNet
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.