„Trăieşte ca şi cum ai muri mâine.” (Mahatma Gandhi)
O trecere în revistă a degringoladei mondiale de astăzi este inutilă – cu toții suntem on-line, mereu, indiferent de momentul pământesc ahtiat după atenția și implicarea noastră. Dis de dimineață, înainte de licoarea al cărei miros umple toată casa și ne încurajează să trăim, punem mâna pe telefonul mobil care deja sună. Sună alarma.
Viața își continuă cursul, indiferent că în lume sunt războaie de toate felurile, creșteri ale prețurilor, inflație, lupte politice, iarnă în primăvară, crime mediatice, iubiri interzise, copii abandonați și agresați, depresii și suferințe, conflicte de tot felul, boli incurabile, familii distruse, divorțuri, catastrofe naturale sau provocate și lista ar putea continua la nesfârșit.
Dimineața o luăm din loc și niciodată nu putem intui destul de bine potențialul zilei abia începute. Ne târâm din pat, mai-mai că am tot amâna alarma, însă cumva, se trezește conștiința noastră care ne dă ghionturi și ne urlă în minte că avem responsabilități. Multe responsabilități. Că avem copii de crescut și facturi de plătit. Ne ridicăm în capul oaselor și o luam din loc.
Pornim esspresor-ul, până se face cafeaua pregătim pachețelele pentru școală ale celor mici, ne luăm cafeaua și sorbim din ea cu gândurile plecate undeva departe.
Unii, ne aprindem tacticos o țigară, prima țigară pe stomacul gol într-o zi care cu siguranță va cere mai multe. Poate….tot pe stomacul gol. Ne uităm la ceas. Au trecut deja în neștire 10 minute. Pregătim micul dejun pentru familie și ne luăm inima în dinți, pornind spre camera copiilor care dorm duși, încă. Afișăm un zâmbet larg, deși în mintea noastră se scriu liste interminabile și ne rugăm ca somnoroșii să nu se trezească și astăzi cu fața la cearșaf și cu chef de harță.
Și începem: “Bună dimineața, s-a trezit și rața!”, cu mângâieri pe chipurile lor somnoroase și calde și săruturi scurte și apăsate pe creștetele lor mici. Se semideschid primii doi ochișori și se aude înfundat “Maaaaami, da’ nu mai cântaaaaa!!!”….e clar…ruga mea a ajuns în altă parte, nicidecum la Doamne-Doamne.
Mă opresc și aștept nerăbdătoare deschiderea senină a celorlalți doi ochișori albaștri, care, pe rând, mă săgeată fugitiv, se închid la loc și se adăpostesc sub pernă, doar-doar voi dispărea de acolo. Insist cu mângâieri și cu poezii amuzante.
Chipul ascuns sub pernă se întoarce brusc și își manifestă nemulțumirea prin tot felul de grimase care uneori mă sperie. Inevitabil…nemulțumirea e verbalizată „Off! Iaaaar? Doamne, mami, ce nu îmi place când vii așa devreme să mă trezești! Nu vreaaaaaau!”. Și iar mângâieri, povești, lămuriri, deși undeva în adâncul nostru simțim cum se aprinde fitilul și arde rapid. Amânăm explozia și continuăm cu spălat, îmbrăcat, mâncat. Între timp, în 3 minute compunem cea mai chic ținută, întindem un strat de fond de ten pe față, două pămătufuri de pudră, un blush, un ruj și două linii de dermatograf pe pleoape și gata. Somăm copii să se încalțe și purcedem.
Spre școală și grădiniță, nebunie: aglomerație mare, sute de mașini, părinți nervoși, claxoane, adolescenți grăbiți, fețe neprietenoase…cozi. Cozi peste tot. Aruncăm un ochi în oglinda parasolarului și ne dăm seama că am uitat genele nerimelate. Pufăim o dată și ne spunem “Eh, lasă, azi merge și așa.” Ajungem în fața școlii, debarcăm pruncii, ne urcăm în mașină și rămânem muți câteva minute. Deschidem radioul și auzim aceleași știri, mai condimentate însă și mai stresante.
Ne dăm o dată ochii peste cap, mai pufăim de două ori și punem o piesă hard rock, dăm volumul cât putem de tare, ne aprindem o țigară și ne continuăm …viața.
În nebunia amețitoare se întâmplă de multe ori să greșim drumul. Ne reconfigurăm traseul și în final, ajungem la serviciu.
Telefoanele sună în disperare, uiți de copii, de război, de trafic….într-o pauză, iar ne seceră gândul că în curând am putea fi noi în locul celor bătuți de soartă, obligați să își umple un geamantan cu o viață întreagă și cu copiii în brațe sau de mână, să o ia din loc. Mai facem o donație, ajutăm cu ce putem.
Pe rețelele de socializare, panica e și mai mare.
Cresc prețurile, se prăbușește bursa, curg facturile fără oprire, statul ne somează pe toți, vedetele ne dau în continuare sfaturi de frumusețe…prietenii ne întreabă ce naiba vom face, unde vom merge, cum ne-om descurca. Nebunie. Nu mai cunoaște nimeni sensul bucuriei, al mulțumirii. Gândurile ne zboară ca niște păsări drogate, în toate părțile, izbindu-se cu violență de geamuri și ziduri, iar apoi cad frânte, la pământ. Îl uităm pe azi și ne gândim doar la mâine, însă pe mâine îl preconizăm dezastruos. Suferim ca niște lupi cărora le-a luat foc pădurea și așteptăm o rază de speranță de la conducătorul haitei. Dar el tace mâlc. Nu spune nimic. Va fi la fel de speriat ca noi..
Vă sună cunoscut? Da, vă sună…din păcate. Ne proiectăm în viitor ca niște începători și îl uităm pe azi.
Și dacă am muri mâine? Dacă am ști că inevitabil am muri mâine? Ce am face azi?
„Trăieşte ca şi cum ai muri mâine.” spunea Mahatma Gandhi. Ce irosire prostească să ne îmbrăcăm ultima zi a vieții noastre, anticipat, în doliu.
Să fim atât de slabi încât să ne creionăm cel mai sobru scenariu și să ni-l apropriem înainte de vreme deși există șansa, însuflețitoarea șansă că acesta nu se va produce vreodată sau cel puțin în viitorul apropiat. Să ignori miracolul de a fi, chiar dacă acesta mai are doar o zi din TOT-ul care poate se va încheia mâine. Cum se vor simți, oare, unii dintre fluturi, acele făpturi cărora le este dat să trăiască doar o zi, dar care oferă un spectacol magnific celor care îi privesc? O viață într-o zi.
Helen Keller, o activistă de renume mondial pe la 1940, cu dizabilități, oarbă și surdă de la vârsta de doar 19 luni, o sursă de inspirație pentru lumea întreagă, spunea că “Viața e fie o aventură, fie nimic.”
În ciuda deficiențelor sale, ea a învățat să scrie și să citească, iar la 24 de ani a devenit prima persoană oarbă și surdă care a obținut o licență, absolvind cum laude Radcliffe College, Massachusetts, în 1904. Ce aventură, nu-i așa? Când avea la dispoziție o viață întreagă pentru a-și plânge de milă…pentru a se pregăti de sfârșitul vieții ei blestemate încă din frageda-i copilărie. Însă revelatoarele cuvinte atribuite lui Churchill își dovedesc și aici valoarea de adevăr „Dacă mergi prin iad, continuă-ți drumul.”
Este adevărat că “natura umană nu poate suporta prea multă realitate”, afirmație aparținându-i revoluționarului poet, dramaturg și teoretician literar britanic de origine americană, Thomas Stearns Eliot, un citat menit să ne inspire și să ne tempereze abordarea asupra vieții și morții. Realitatea este un abis în care privim cu groază, astfel că trebuie să ne distragem de la imensitatea lucrurilor cu care ne confruntăm, de la vidul care duce spre eternitatea de dinaintea noastră și dincolo de noi.
În caz contrar, ne-am dezintegra.
Viața este acum. Nu mâine, nu poimâine, nu peste o lună, un an, zece. “Viața este ceea ce ți se întâmplă atunci când ești ocupat cu alte planuri.” (John Lennon) și astfel, reușim într-un mod absolut magistral să o lăsăm să ne scape printre degete. Și ce dacă mâine am muri de foame, de sete, de bombe nucleare sau de boală? Viața este aici și acum, chiar dacă ea mai durează doar o zi.
Ar trebui poate să ne îndreptăm spre ce avem, spre ce putem, spre ce este real aici și acum. Ar trebui să profităm de prezentul care oricum, cândva, mâine sau peste câțiva ani, va culmina cu sfârșitul.
Ar trebui să acționăm conform sentimentelor noastre, să iubim, să le spunem celor pe care îi iubim că simțim asta, să cântam, să ne bucurăm, să fim împreună – cei care încă mai avem această șansă, să purtăm cele mai frumoase haine pe care le avem, parfumul pe care îl ținem doar pentru ocazii speciale, să schimbăm idei, să ne îmbrățișăm, să ne cerem iertare de la cei pe care i-am rănit, să facem tot ceea ce ne face fericiți, chiar și pentru o clipă.
Octave Mouret, personajul central al romanului scris de Emile Zola, „La Paradisul femeilor”, deținătorul unui magazin de haine pentru femei, un misogin care le detestă pe reprezentantele sexului frumos și profită de ele, în speranța că va obține avantaje materiale din partea lor, într-un dialog cu unul dintre prietenii săi, spune că, de vreme ce murim cu toții, e preferabil să acționăm din pasiune decât să așteptăm în tăcere inevitabila moarte. („Aș prefera să mor din pasiune decât din plictiseală.”)
Și dacă vom mai trăi încă douăzeci de ani? De ce anume ne amintim cel mai mult atunci când privim în urmă? Ne amintim cumva de bucuriile noastre? De succese? De oportunitățile pe care le-am ratat pentru că am ezitat? De suferințele provocate de ceilalți și de noi înșine, deopotrivă? Vârsta și experiența ne demonstrează că ne amintim de cele din urmă.
Regretul ne poate însoți o viață întreagă însă acțiunile pe care nu le-am întreprins ne bântuie mai mult decât greșelile.
Și tind să îmbrățișez această compoziție de cuvinte atribuită lui H. Jackson Brown Jr. „Peste douăzeci de ani vei fi mai dezamăgit de lucrurile pe care nu le-ai făcut decât de cele pe care le-ai făcut.”, poate că riscul nu ne conferă nici o siguranță, dar chiar și o aventură dezastruoasă ne poate împlini mai mult decât insatisfacția produsă de ratarea unor oportunități.
Un lucru este cert: ne mistuim mai bine de un sfert de viață în regrete, ne plângem constant de realitate, dăm și așteptăm să primim în schimb, ne panicăm și ne ucidem între noi pentru ultimul produs de pe raft, iubim interesat, ne îmbolnăvim din cauza propriilor demoni, suntem orgolioși și mândri chiar și atunci când nu ar trebui să fim, ignorăm, ne autodistrugem.
Alternativa este mult mai ușor de aplicat și de digerat, iar satisfacția este magică: “Oprește toate ceasurile, deconectează telefonul” (W.H. Auden), trăiește azi, cu pasiune, fii tot ce vrei să fii și “Orice ai fi, încearcă să fii bun” (W.M. Thackeray)
