Teatralitatea unor sintagme – „Farmecul banalității. Un teatru de fiecare zi”

Ca un adevărat umanist modern, Octavian Saiu și-a consolidat prestigiul literar scriind cărți dedicate fenomenului teatral. Toate volumele sale sunt dense, incitante și se circumscriu antropologiei culturale. Și-a concentrat atenția tot mai mult pe o perspectivă analitică asupra gesturilor culturale ce se pot înscrie în zona teatrală. Cu o tenacitate incredibilă și cu o acribie de călugăr franciscan, universitarul rămâne devotat temelor ce se ivesc din zodia Thaliei. În lucrările sale, abordează teme inedite, combinând erudiția cu intuiția și rigoarea academică cu savoarea eseistică.

În colecția Yorick, de la editura bucureșteană Nemira, a apărut și volumul „Farmecul banalității. Un teatru de fiecare zi”. Folosindu-se de această materie subiectivă și înșelătoare care e mereu limbajul, Octavian Saiu ne introduce într-un areal ce include domenii conexe: psihosociologia, sociologia, lingvistica, literatura și …teatrul. Pornind de la teza potrivit căreia: «Orice zicală românească e o punere în scenă», ajunge să investigheze și să demonstreze prezenţa culturală a unor expresii populare și într-o dimensiune scenică/teatrală. Pornind de la un triumvirat afectiv (dedicația) al unor excepționali universitari (Profesorii Michaela Tonitza-Iordache și Constantin Petrescu) și-a unui fascinant om de teatru (artistul Niko Nitai), ajunge la o explorare din unghi cultural, istoric și antropologic aplicată dimensiunii spectacologice a identității autohtone și nu numai.

Cu un titlu ce pare o parafrază a celebrei pelicule realizate de Luis Buñuel, „Farmecul discret al burgheziei”, volumul lui Octavian Saiu este scris cu infinită savoare şi cu un imperceptibil simţ al umorului. Structural în  (micro)capitole, trece în revistă expresii ce țin de cultură, dar și de cotidian, despre care ne avertizează – de la început – că toate aparțin, cumva, memoriei afective. Scriitorul ne explică, cu precizie, că autoportretele în cuvinte duc la identificarea personajelor după expresii sau ticuri verbale. Bineînțeles că-i invocă pe marii creatori de limbaj (teatral) Alecsandri, Caragiale, Ionesco, care-au dublat astfel planul dramatic. Ajunge, apoi, să exemplifice ‘verbe cameleonice’, amintește ethosul simplității, dar prezintă și paradoxuri ale acesteia (‘a se da în spectacol’, ‘a rupe gura târgului’). Permanent, autorul menține în echilibru balanța dintre spectrul unor teoreticieni ai culturii precum Williams, Lukács, Spengler și aspectele din cultura cotidianului creând o carte vie, atât în sensul intelectual, cât şi în cel existenţial al termenului. Urmărindu-și ideea că: «Orice frază, oricât de banală, poate fi transformată într-un scenariu personal, compatibil cu o scenă imaginară.», Octavian Saiu ajunge la o selecție de expresii dintr-o colecție de oralitate în care se oglindește «o fărâmă din vocația teatrală a unei limbi și a poporului care o vorbește.»

Această serie (ce ține de criteriul numit gust personal) se menține pe aceeași linie cu aprecierea lingvistului român Lazăr Șăineanu: «Nimic nu poate scoate mai bine în relief fizionomia specială a unui popor ca un studiu asupra expresiilor sale metaforice. »

Cuprinsul însumează atât expresii, cât și spectrul teatralității lor: ‘Te-ntreci cu…’, ‘Mintea copiilor’, ‘Asta mai lipsea’, ‘Te doare-n’, ‘Gura bate’, ‘Mânca-ți-aș! ’, ‘Ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap’, ‘Poalele-n cap’, ‘Un fel de n-ar mai fi’, ‘Lua-te-ar’, ‘A apucat-o pe calea… ’, ‘Lasă-mă să te las’, ‘S-a dus’, ‘Când ți-o fi lumea mai dragă’, ‘Batista pe țambal’, ‘Cu picioarele înainte’, ‘A murit de moarte bună’, ‘A luat-o pe urmele cuiva’, ‘Ceva de vis’. Profuziunea exemplificărilor e ingenioasă şi amplă în detalii de natură literar-teatrală, convertindu-le în posibile scenarii dramatice, în funcție de afinitatea cititorului. Nu lipsește nici aplecarea spre aspectele ce țin de structura socio-culturală (autorul subliniază jocul dublu dintre religiozitate și materialism în cazul expresiei: ‘Ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap’), de tot ce înseamnă fibră autohtonă.

De asemenea, leagă firesc expresiile cu autori celebri care-au slăvit vârsta de aur /copilăria (Brâncuși, Picasso, Warhol) și ajunge la concluzii de o ironie sprinţară: «Warhol, cel mai șiret dintre artiștii Occidentului, a învățat că ingenuitatea copilăriei poate fi mimată printr-o spoială ludică, așa că pentru el ideea de ‘a da în mintea copiilor’ a fost o imagine întreținută cu intenție, ca o provocare deliberată.» Capitolele se-nșiruie firesc, într-un ton de o ironie uneori  ludică, alteori caustică, despre metehnele societăţii românești/occidentale.

Memoria afectivă, puterea de a reinventa oricând – sub ochiul închis – scene și cadre potrivite par să contureze și mai bine încărcătura dramatică a seriei de expresii mai-sus amintite. Miza mare a volumului este aceea de a investiga prezenţa acestor expresii în contextul unor reprezentări, ceea ce îi conferă cărţii un aer de exhaustivitate exemplară. Așa cum Auguste Renoir a ales modele neprofesioniste, oamenii de rând cărora le plăcea să se distreze la Moulin de la Galette, dar și burghezii veniți în mahala, pentru pânzele sale (coperta 1 a volumului), tot așa Octavian Saiu alcătuiește mici schițe de istorie colorată. Tratând cu rigoare ştiinţifică traducerea teatrală a semnificaţiilor unor expresii, volumul nu este unul de popularizare, fără, însă, a pierde din limpezime şi atractivitate.

Prin complexitate, prin cuceritoarea erudiție și prin «revoluțiile» interpretative, volumul „Farmecul banalității. Un teatru de fiecare zi” aduce o importantă schimbare de orizont în antropologia noastră culturală.

„Farmecul banalității. Un teatru de fiecare zi” de Octavian Saiu

Editura Nemira, București, 2022

Colecția Yorick

Ilustrație copertă: Bal de moulin de la Galette de Pierre-Auguste Renoir

Copertă: Raluca Ilie

„Există ceva autentic în fibra unei conștiințe, dincolo de culori locale sau curcubeie cosmopolite, pe care numai limba vorbită îl poate dezvălui. Acel ceva ce ține de marile adevăruri directe, explozive, făcute publice fără intermediar. Dar și de micile adevăruri intime, mărturisite printr-o simplă întorsătură de frază, printr-o formulare anume, însă mai cu seamă prin recursul la o expresie emblematică. Astfel de sintagme, folosite frecvent sau cu totul întâmplător, spun mai multe despre un om – în relație și cu sine, și cu poporul căruia îi aparține – decât orice declarație fermă. Așezate într-un depozit al inconștientului, între ceea ce suntem ca indivizi și tot ce ne formează ca ființe sociale, asemenea expresii sunt autoportrete în miniatură. Și spectacole pe scena sufletului fiecăruia dintre noi.”

Octavian Saiu