Ana, Maria și Ana Maria
Ana a fost prima. Lui taică-său nu îi plăcuse numele ăsta, așa că a vrut să i-l schimbe. De fapt, i-a adăugat altul, doar ca să nu o strige Ana. A încercat să impună familiei să folosească doar numele adăugat de el, însă se încăpățânau toți să îi spuna Ana. Și fetița așa a crescut, obișnuită să fie Ana. Antipatic copil, se gândea uneori. Cam la fel de antipatic ca maică-sa.
După un timp și-a găsit pe alta și a divorțat. A lăsat-o în urmă pe Ana, că prea era încăpățânată. Și îl enerva numele. Auzi: Ana. Scurt, așa, abrupt. Și tare, ca o stâncă.
Cu a doua nevastă, povestea s-a repetat: i-a făcut tot o fată și a ținut neapărat să o cheme Maria. Și de data asta, a propus el un al doilea nume și a încercat să convingă familia să folosească doar numele adăugat de el. Nici acum nu a mers. Pe fată o strigau toți Maria. Îl enerva și ea, și mania ei de a-l întreba întruna, după ce mai crescuse, când o să o cunoască pe sora ei.
Ce era tâmpenia asta cu sora? Ce e aia: simt nevoia de o soră? Îi băgase maică-sa în cap că are o soră. Dar nu are. Fetele nu se întâlniseră niciodată. Nevestele, fosta și actuala, nu se întâlniseră niciodată și el nici nu credea că ar fi o idee bună. Nu știi ce le dă prin cap. Mai bine le ții la distanță. Și pe neveste – că doar nu sunt surori, și pe fete – chiar dacă se cred ele surori.
Avea și el o soră. Era mai mare ca el. Și mai înțeleaptă. Și asculta de ea. Și ea, soră-sa, îl tot sfătuise să reia legătura cu fata mai mare, că așa e frumos. Mă rog, nu ținea el neapărat, dar a făcut-o de gura soră-si.
Ana crescuse și știa că taică-său se recăsătorise. I-o fi spus maică-sa, antipatica aia. De câte ori se întâlneau, și Ana îl intreba când o poate cunoaște pe sora ei. I-a spus că e o fată egoistă și invidioasă și nu vrea să o întâlnească. Ana l-a crezut. Un timp. Și Mariei îi spunea la fel: Ana nu vrea să te cunoască, e geloasă pe tine că tu locuiești cu mine și ea nu. Și Maria părea să îl creadă. Pe femei le prostești ușor.
Nu fusese el niciodată chiar ușă de biserică. Cunoscuse la un moment dat pe una și avusese și cu ea o fată. Astea era tare blânde amândouă. Ea era fericită că are un copil cu el, așa că l-a rugat senină să decidă el numele fetei. Ana Maria, na. Femeia a acceptat fericită. El făcuse un soi de glumă, pusese laolaltă numele celorlalte două fete. Culmea e că îi plăcea să petreacă timp cu fetița asta. Era ca maică-sa, credea tot ce îi spunea el, nu punea întrebări tâmpite ca celelalte două. Auzi: îmi doresc o soră, simt nevoia să am o soră, sunt sigură că sunt și eu sora cuiva. Când o să o cunosc pe sora mea?
Mama fetiței a plecat la un moment dat din țară. A luat și pe Ana Maria cu ea. Doar nu era să i-o lase lui. Ce să facă cu ea? Cum ar fi fost să se ducă acasă, la nevastă și să i-o prezinte senin: Uite, ea e Ana Maria, fiica mea. Ce scandal ar fi ieșit. Tot mai bine e să ții femeile la distanță una de alta. De mici. Că nu știi ce le trece prin cap, femeile au mereu idei tâmpite.
Cu Ana se întâlnea rar și se plictiseau împreună vreme de un ceas: nu prea aveau ce să își povestească, fata era cam taciturnă și îl privea suspicios. Doar dacă o întreba ceva îi răspundea. Dacă insista el să puna și ea întrebări, avea aceeeași curiozitate: cum e noua lui familie, ce mai face sora ei, ce pasiuni are, la ce liceu merge? A început să o repeadă: nu meriți o soră, nu mai insista, ești plictisitoare. Maria începuse să îl plictisească și ea: cum venea acasă, de la școală, se punea pe citit, semăna cu maică-sa. Pe el îl ignora, nu îl întreba ce face, cum îi e, dacă îi e foame, nimic. Parcă nici nu prea îl plăcea. Uneori se trezea că îl întreabă și ea: cum ar fi dacă ai aranja o întâlnire cu cealaltă fiică a ta? Devenise insistentă, așa că a liniștit-o și pe ea: e prea complicat. Și oricum nu meriți o soră. Ești egoistă. Se pare că asta a funcționat. Le-a intrat amândurora în cap că nu sunt suficient de bune pentru a fi sora cuiva. Cu Ana Maria vorbea rar, la telefon. Fetița se bucura să îl audă, deși parcă și ea începuse să se plictisească cumva de el. O dată, când a venit în țară cu maică-sa și s-au întâlnit, s-a gândit să îi spună și de celelalte fete. A întrebat doar cum le cheamă. Ana și Maria. S-a bucurat: deci eu port numele amândurora. De aia mi-ați spus mie Ana Maria. Grozav!
A rămas tâmpit. De ce se bucura copilul ăsta? Pentru că poartă numele celorlalte două? Ciudate ființe sunt femeile. De mici.
Ana și Maria nu au știut niciodată că exista și Ana Maria. A dus cu el în mormânt secretul. De altfel, în ultimii ani nici nu mai ținuse legătura cu ea. Mama Mariei bănuise, dar preferase să nu deranjeze. Adulte de acum, cele trei femei au primit la un moment dat o înștiințare de la un notar. Tatăl lor murise de mult și își transferase totul către soră-sa, în timpul vieții. Totuși, soră-sa era soră-sa. De ea ascultase cel mai mult toată viața. Soției îi lăsase casa și ceva datorii. După un timp a murit și sora lui. Testamentul prevedea ca bunurile să le revină copiilor ei, iar celor trei nepoate, fiicele fratelui său, să primească fiecare câte o scrisoare. Notase cu atenție și adresele unde putea fi găsită fiecare. Notarul a găsit de cuviință să le invite oficial pe toate, la biroul său. De unde să știe că ele nu se cunoșteau…
Fetele au venit, fără să se aștepte să își întâlnească sora la care speraseră toată viața. Li s-a explicat motivul întâlnirii, s-au făcut prezentările și fiecăreia i s-a înmânat plicul închis, de la mătușa lor.
Draga mea – așa începea fiecare scrisoare. Draga mea, te afli alături de surorile tale. Nu știu ce vârstă ai acum când citești aceste rânduri. Tatăl vostru nu v-a făcut cunoștință. M-am gândit însă că poate v-ar plăcea să vă cunoașteți măcar de acum încolo. Poate nu e prea târziu să vă aveți una pe alta. Este singura ocazie când puteți face schimb de adrese, pentru că după această dată, notarul nu mai este autorizat să vă faciliteze vreo întâlnire. Sper să plecați împreună din biroul său.
Niciuna nu a apucat să citească. Au plecat separat, imediat ce au primit plicul. Când au aflat de la notar că sunt surori, și-au amintit cuvintele tatălui lor: sora ta este egoistă și invidioasă. Dar nici tu nu meriți să fii sora nimănui.
Pe Christina Ștefănescu o găsiți și AICI.
