Selfita, maladie modernă cu iz de kitsch, soluție de evadare din anonimat, dorință de a fi în pas cu lumea, moft, atâtea întrebări cu răspunsuri suspendate, pentru că niciodată un astfel de instantaneu nu are atașată vreo explicație, așa cum se întâmplă cu alte fotografii mai mult sau mai puțin stilizate. Ah! era să uit, mai există și selfie-ul care înfrumusețează pe dinafară omul, ca să acopere nefericirea sau chiar vidul interior. Un fel de cosmetizare a persoanei, care merge mână în mână cu realitatea. La pachet, adică, un mare trucaj, o mare minciună.
Selfita? Adică acel obicei de a posta instantanee cu propria persoană, în diferite ipostaze. Știați că acest cuvânt (de origine engleză) selfie a fost declarat de către Oxford English Dictionary, în noiembrie 2013, ca fiind cuvântul anului? Dar că istoria selfie-ului datează de foarte mult timp? Fotograful american Robert Cornelius este cunoscut pentru faptul că a realizat prima poză de tip autoportret din istorie, în 1839, iar astronautul american Buzz Aldrin a făcut primul “selfie” din spațiu, în 1966?
Din ce în ce mai prezentă pe Instagram și Snapchat, selfita s-a conturat ca o modă în sine, dar, în același timp, a intrat și în atenția specialiștilor, mai cu seamă psihologi, care au despicat firul în patru și au conchis că fenomenul indică un dezechilibru psihic, în anumite condiții. Prea interesant ca să nu aflăm care.
Într-un interviu din Business Insider, ni se spune că selfita nu a fost recunoscută oficial ca boală, dar constituie un dezechilibru serios care poate deveni o amenințare în viața celui care o practică, în măsura în care îi afectează ritmul normal de viață. Să ne înțelegem, acum e vorba despre efectele psihologice pe care le are preocuparea excesivă(!) de a se fotografia pe sine, și nu de cele estetice, dar despre ele, după ce ne lămurim. Ea trădează, în principiu, tendințe narcisice, dar și un nivel scăzut al stimei de sine, care trebuie compensată prin expunerea publică în scopul de a strânge cât mai multe reacții.
Carența de afectivitate e o cauză foarte importantă a selfitei, ca și singurătatea sau excluderea din colectivitate pe care unii o receptează ca pe o suferință cauzatoare de remușcări, culpabilizare, incapacitate de a se autoevalua social, ajungând uneori până la depresie. Am văzut poze cu femei mature, trecute de 50 de ani, pozându-se în mirese sau prelucrându-și fotografiile cu ajutorul unor aplicații funny, pentru adolescenți, cu urechi de iepure sau nas de câine/pisică și mustăți, inimioare sau coroane de regină cu „pietre nestemate”. Cu siguranță, nelalocul lor, trădând o evidentă perturbare a mecanismelor raționale și a unei cenzuri conștiente.
Da, incidența cazurilor e mai mare la femei decât la bărbați, e perfect explicabil prin natura diferită a sexelor și preocupările specifice.
Așa da! La selfie, doar cine are față!
Psihoterapeuta Amy Morin declara că ”aproape orice poate deveni o dependență, și asta nu se referă la timpul pe care îl petreci făcând ceva, ci la genul și seriozitatea problemelor pe care le provoacă în viața ta… Dacă ești atât de preocupat să-ți faci selfie încât ratezi întâlnirile face to face cu prietenii, atunci ai o problemă. Sau dacă întârzii la serviciu din cauza asta, ocupat în a captura imaginea perfectă înainte de a pleca de acasă, ar trebui să îți pui oarece întrebări. Sau dacă nu mai apuci să te pregătești pentru orele de curs, preocupat să numeri like-urile de la ultimul selfie, ei da, atunci poate fi un semnal că ești pe drumul greșit”.
Specialiștii de la Asociația Psihiatrică Americană și de la alte universități de prestigiu, printre care Nottingham Trent University și Școala de Management Thiagarajar din India, au ajuns, în urma unor studii, să delimiteze trei stadii ale selfitei, pe baza unei Scale de comportament (Selfitis Behaviour Scale): borderline, care constă în fotografierea de cel puțin trei ori pe zi, fără a posta însă pe rețelele sociale; faza acută, în care subiectul se fotografiază de cel puțin trei ori pe zi și postează fiecare imagine; cronică, rezultată din nevoia incontrolabilă de a se fotografia fără încetare și de a posta de cel puțin șase ori pe zi selfie-urile pe rețele (uneori pe mai multe, concomitent, mai ales cele care au ca opțiune redirecționarea spre altele, de ex. Instagram către Facebook.) Așadar, treaba e cât se poate de serioasă.
Pe teritoriul esteticii, vorbim despre selfită ca despre o modă înșelătoare, cu toate aspectele ei, mergând de la frumos la grotesc, și cu intențiile mai mult sau mai puțin explicite. Unele autoportrete sunt făcute cu scopul de a distra sau provoacă râsul prin situația amuzantă pe care o surprind, de multe ori instantaneu. Derizoriul și ilaritatea lor sunt scuze suficiente pentru a nu mai căuta vreo urmă de calitate de vreun fel. Apoi urmează cele făcute la diferite evenimente, în ținută de gală, care sunt în proporție destul de mare bine realizate, chiar dacă mai au nevoie de retușuri, mai ales la încadrare, luminozitate sau claritate. Selfie-urile pe care și le fac adolescentele mi se par cele mai interesant de studiat, pentru că, în majoritatea, decorul nu contează, mai ales când e vorba despre toaletele cu gresie ale restaurantelor, calorifere, instalații sanitare, fundalurile cu dulapuri deschise vraiște, carpete cu Răpirea din serai, plaje cu trupuri dezgolite care umplu orizontul, mașini scumpe din ”parcările de lux”, oglinzi retrovizoare… noroc cu natura și anotimpurile care salvează situația, pe de-a-ntregul. Selfita nu e întotdeauna în avantajul subiectului.
Și altele și altele, ca să nu-mi mai aduc aminte de pozițiile contorsionate și fardul excesiv care afectează grav inclusiv aparența de feminitate a persoanei respective. Foarte puține femei știu să capteze cea mai bună poziție a corpului astfel încât să le scoată în evidență liniile fine și să le estompeze pe cele care le dezavantajează, cel mai bun raport lumini-umbre care să le dea aura aceea de mister feminin seducător, să analizeze fotografia înainte de a o expune și de a o îmbunătăți (mă refer la modificările de cropare, nu la efectele care stilizează, creând impresia de muzeu al figurilor de ceară.)
Ar trebui niște lecții, și chiar multe pentru cele care nu înțeleg principiul non multa, sed multum, adică nu mult, ci de calitate. A te expune frecvent înseamnă a deveni plictisitoare, în oricâte ipostaze te-ai fotografia. Selfita poate ucide șarmul. Pentru cei care privesc, devii o imagine banală, chiar supărătoare de la un moment dat, pentru că lumea se crede în surprize și în miracole, iar acestea nu se petrec în fiecare zi.
Ce e de făcut?
Citiți continuarea articolului aici.
În loc de concluzie: vine o vreme în care nu te mai hrăneşti obsesiv-compulsiv cu likeurile de pe Facebook, pentru că ai altă sursă de bună dispoziţie. Amintirile se derulează în suflet şi în minte, şi mai puţin în spaţiul muzeului cu figuri de ceară de pe siteurile de socializare. Atunci realizezi că fiecare vârstă are şarmul ei, şi că şarmul nu ţine de aspect sau netezimea feţei, cât de gradul de fericire pe care îl simţi şi pe care, implicit, îl emani. Da, fericirea se schimbă cu timpul, cu viaţa, şi nimic din ceea ce făcea strălucirea de neatins a anilor de tinereţe nu mai transpare în instantaneele care stârnesc tot mai puţin admiraţia „prietenilor” de pe Facebook. Aţi observat, desigur, cum descreşte numărul de selfie-uri odată cu vârsta. V-aţi întrebat de ce_ Poate pentru că viaţa reală începe să ia locul surogatelor existenţiale.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.