”Salvador Dali, catolic, apostolic, roman şi român”

„Cele mai fericite două lucruri care i se pot întâmpla unui pictor contemporan sunt: primo, să fie spaniol și secundo, să se numească Dali“.

Cine ar fi putut spune asta, altul decât însuși Salvador Dali?! Tot el adăuga:

 „Dacă, Doamne ferește, o să mor vreodată, mă tem că o sa fie din exces de modestie!“

De genialul, provocatorul, șocantul Salvador Dali (n. 11 mai 1904 – d. 24 ianuarie 1989), suntem legați, ca români, printre alte multe, diferite aspecte de natură estetică, artistică sau filosofică, prin două – le voi numi evenimente, pe cât de surprinzătoare, pe atât de pline de tâlcuri savurate acum, cu cel puțin un grad în plus de libertate și relaxare.

Primo

La 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu devenea, prin învestitură în funcție, primul preşedinte al Republicii Socialiste România. Și-a dorit ca întronarea să-i fie făcută pe măsura evenimentului: cu un sceptru regal!, o copie făcută după cel al lui Ferdinand I Întregitorul, pe care a ordonat să se înlocuiască însemnele originale cu cele ale partidului comunist.

Astfel că, la acea dată, în cadrul unei ședințe solemne a Marii Adunări Naționale, cel mai matur membru al acesteia, Ștefan Voitec, îi oferă dictatorului însemnele puterii: eșarfa tricoloră și sceptrul.

Poza avea să facă înconjurul lumii.

A fost o ocazie rarissimă și demnă de atenția și demonul artistic al lui Dali. El i-a trimis următoarea telegramă:

„Am apreciat profund demersul dumneavoastra istoric de instaurare a sceptrului prezidențial.

                  Cu respect, Salvador Dali“.  2 aprilie 1974. New York.

Telegrama

Demnă de o pictură suprarealistă este scena în care, la București, acoliții pendulau într-o dilemă de nedescris. Unii, intuind ironia, vizibilă, de altfel, și din cosmos, își exprimau dubiul bătăii de joc la adresa tovarășului, iar alții, în replică, exprimându-și copleșitoarea temere a unui posibil, dar inimaginabil afront – dacă telegrama e sinceră și el, tovarășul, află că n-am publicat-o?!

Să ți-l imaginezi pe Dali răsucindu-și mustățile strâmbate de râs atunci când telegrama primită de Nicolae Ceaușescu era, în sfârșit, publicată pe prima pagină a ziarului ”Scânteia”, din 4 aprilie 1974, este un fineț savuros la îndemâna oricui.

Secundo

Ține doar de o ordine aleatorie într-o listă imaginată ad-hoc și nu are legătură cu vreo lipsă de respect sau desconsiderație ce ar putea să decurgă din primul punct.

Dimpotrivă. Artistul spaniol iubea România. Se număra printre personalitățile care se bucurau de îngrijirile Anei Aslan și tratamentele acesteia de la Institutul de Geriatrie și Gerontologie din București.

Cel mai spectaculos, însă, rămâne felul în care clama că este un român de-al nostru, pentru motivul istoric potrivit căruia marele Traian, din care se trăgea poporul daco-roman, se născuse, ca și el, în Spania.

Despre toate acestea avem mărturii fascinante ale criticului şi istoricului de artă Radu Varia, care i-a fost un drag și foarte apropiat prieten.

”Prietenul meu Varia nu m-a învăţat limba română, dar o înţeleg şi aşa foarte bine, pentru că e apropiată de limba catalană”, spunea Dali.

Împăratul Traian este subiectul faimosului său poem în proză, dedicat, în 1972, lui Radu Varia ”Oui! à la Roumanie” – ”Da! României. Pentru Radu Varia”.

Axa traianică

Pentru Dali, împăratul Traian – „una dintre cele mai poetice şi suprarealiste fiinţe care au existat vreodată” – se constituie într-un fel de axă măreț-istorică ce unește doi poli ai lumii: Monumentul de la Adamclisi și Gara din Perpignan.

Citez din extravagantul poem cu adâncimi demne de-a fi sondate:

”Glorioasele gonade ale împăratului nostru Traian sunt poate, şi fără niciun fel de poate, cele mai glorioase din arta istoriei.

În primul rând. Animat de puterea lor, Traian pleacă din Italica, la zece kilometri de Sevilla şi, trecând prin Gara Perpignan, străpunge cilindric Dacia, creând astfel România. Vârtej cilindric al Trofeului de la Adamclisi înrudit cu propria-i Columnă Traiană ridicată la Roma. Columnă ce reprezintă prima bandă desenată în basorelief, care, în loc să falsifice realitatea cu visele şi obiceiurile proprii relelor obiceiuri orientale, umple ca un caltaboş, cu carnea crudă a realităţii istorice, intestinul fin al visului imperial, afirmând în mod definitiv suveranitatea topologică şi holografică a civilizaţiei noastre asupra civilizaţiei barbare.

Desen înfățișând columna traiană asemeni unui fum

În al doilea rând. Deoarece Pujos ne învaţă că noi, bărbaţii, purtăm o încărcătură genetică plină de îngeri, fiinţe ce nu există potenţial decât sub formă de energie spirituală pură.

Deci, capsulele imperiale, receptacule de viaţă pe care le purta Traian, acumulau într-o sămânţă unică germenii victoriei sale finale: trofeul angelic ridicat la Adamclisi, care sperăm cu toţii să fie recunoscut ca autentic. […]

Și încheie, apoteotic:

“Și pentru că sângele patriei este etern şi nemuritor, şi pentru a fi ca el (ca împăratul Traian – n.n.) şi întotdeauna primul din specia umană, mă proclam Salvador Dali, catolic, apostolic, roman şi român.”

„Niciun artist de geniu ca el n-a arătat vreodată un interes atât de viu şi de constant pentru ţara noastră”, spune Radu Varia.

Împăratul Traian este desenat în felurite ipostaze sau superb imortalizat în bronz.

Traian călare 1972 – desden dedicat lui Radu Varia

Sculptură în bronz – Traian călare, Dali, 1974 

Bufonul secolului

Rege și bufon neaparținând nici unui rege, așa cum îi spunea Radu Varia, marele Dali și-a creat o imagine nebunească ce, de multe ori, sub o superficialitate de spectacol excentric suprarealist, nu a lăsat să se vadă explicit natura lui profundă, înțeleaptă, de mare finețe și sensibilitate. Cine avea însă ochi să vadă, vedea.

Iată ce spunea, tot valorosul critic și istoric de artă, Radu Varia, în discursul rostit la Academia Română și intitulat Salvador Dali, Împăratul Traian și România (fragment):

”Înainte de a fi primit de Dali, am avut cu acesta o convorbire telefonică ce-mi pare și azi de necrezut. Dintr-una într-alta, am ajuns la presa pariziană care-l atacase pentru că el, Dali, anarhistul, acceptase invitația la cină a lui Franco. Și Dali a simțit nevoia să-mi spună să nu țin seama de ce se scrie prin jurnale. De altfel, el proclama că vrea să se vorbească despre el chiar dacă se spune de bine. Să nu țin seama, pentru că el nu e omul nimănui. În trecere fie spus, pe ziariști i-a lăsat fără replică, punându-le o simplă întrebare: „Și cine, mă rog, vreți să-mi dea decorații?“.

I-am comunicat și eu ce gîndeam: „Dumneavoastră, i-am spus, vă asumați rolul Bufonului. Al celui care are menirea să spună adevărul. Bufonul Regelui, dublul Regelui. Dacă n-aveți Rege ca în vechea tradiție, îl inventați. Cu Rege sau fără Rege, n-are importanță. Fiindcă rolul pe care vi-l asumați e acela de Bufon al Secolului“.

Dali mi-a cerut să repet aceste cuvinte și m-a convocat imediat la o cupă de șampanie.” (sursa)

 

”Dali e în comunicație permanentă cu Universul, datorită antenelor pe care le reprezintă mustățile sale informatice” – Radu Varia.

Citește și Cuvintele noastre fac dragoste unul cu celălalt