GIB MIHĂESCU (23 aprilie 1894, Drăgășani- 19 octombrie 1935, București) rămâne unul dintre cei mai interesanți nuveliști ai literaturii române, iar romanul său, ”Rusoaica”, are ceva din atmosfera stranie, pe care italianul Dino Buzzati o creiona în ”Deșertul tătarilor”.
A scris totodată, o piesă de teatru mult apreciată de publicul bucureștean (”Pavilionul cu umbre”) .
Avocat ca profesie, a activat în Chișinău și Drăgășani, iar în timpul Primului Război Mondial s-a comportat cu bravură, ca sublocotenent de infanterie, fiind și decorat ulterior.
Era un om de o mare sensibilitate, timid și respectuos, adesea taciturn, care se înviora însă imediat, atunci când se discutau subiecte literare. Citise mult și se pare că îi prețuia în mod deosebit pe scriitorii ruși.
”Şi pentru că ea nu răsfrângea asupră-mi decât bucuria de a mă şti atât de adânc înfipt în sufletul ei, fără ca sufletul meu din parte-i să poată fi reţinut acolo de nici o cătuşe, înduioşarea mea avea într-însa ceva părintesc, ceea ce o îndârjea pe ea şi mai mult şi-i prefăcea inima în bucăţi sângerânde, zvâcnind la picioarele mele.”
Avocatura o practica fără pasiune, văzând în ea un mijloc pentru a-și întreține soția și cele două fiice. (A avut un mariaj fericit, de altfel). Una dintre pasiunile sale era și astronomia, reușind să-și comande din străinătate un fel de telescop performant, pe care-l monta seara pe acoperișul micii sale case din Drăgășani și de unde cerceta cu asiduitate cerul.
Personajele prozelor sale sunt în general bărbați dominați de mari obsesii erotice, sau inși pur și simplu greu de înțeles pentru cei din jur, stranii, închiși în ei, mereu eșuând în tentativele lor de a construi punți de comunicare.
În opera lui Mihăescu, bărbații îndrăgostiți își propun ținte adesea imposibile, pentru că femeile de care sunt atrași (mai mereu la modul aproape patologic) îi resping și le rănesc sentimentele, cu un soi de răceală cinică. George Călinescu nu l-a prețuit deloc ca prozator, considerându-l mai curând, ca pe un fel de bolnav, un caz patologic, care își trăda fixațiile prin scris.
Judecată nedreaptă, care a contribuit (se pare) la menținerea scriitorului într-un nemeritat con de umbră și azi. A murit la doar 41 de ani, de o tuberculoză complicată cu o formă de cancer limfatic.
Prenumele real al scriitorului era Gheorghe. Mama lui se numea Ioana Ceaușescu, fără a avea însă vreo legătură, cu familia viitorului președinte al României comuniste – Nicolae Ceaușescu. (1918-1989). A fost un elev foarte slab la învățătură, total depășit de discipline precum Matematica, Fizica, Biologia sau Chimia.
În schimb, a excelat la Limba și Literatura Română, având și șansa unui profesor extrem de dăruit, care a intuit în el scânteia unei înzestrări native pentru scris. Acestui profesor (care i-a supraviețuit) a mai apucat să-i dedice unica sa piesă de teatru („Pavilionul cu umbre”)- care s-a bucurat de un real succes de critică și de de public, fiind reprezentată de către Teatrul Național din București. Unele voci au văzut influențe din teatrul lui Ibsen în structura acestei lucrări dramatice.
”Un om hotărât trebuie să revadă, până în momentul clipei finale, tot de ceea ce are să se despartă şi dacă inima lui nu-i va da nici un brânci înapoi, el va porni senin, mândru, conştient de tăria lui.”
Bolnav și la capătul puterilor, Mihăescu nu s-a mai putut bucura de acest succes, murind ulterior la scurtă vreme. O ciudățenie a reprezentat-o pasiunea lui târzie pentru astronomie, în condițiile în care un eșuat într-ale matematicii, va descoperi în mod neașteptat, ceea ce el va numi, frumusețea rece, copleșitoare și totală a alcătuirilor cosmice.
Va deveni un adevărat cunoscător al domeniului, cheltuind foarte mulți bani pe tot felul de publicații de specialitate (din Franța mai cu seamă), pentru a se pune la punct cu domeniul.
Ajunsese să facă tot felul de calcule și măsurători în acest sens.
Fluent în limba lui Voltaire.
”O, sfântă fericire de a putea fi tocmai prin seninătatea şi conştiinţa libertăţii cele depline, chinuitoarele unei pâlpâiri de viaţă pe care ai îngenuncheat-o, ai subjugat-o şi o oprimi şi mai cu tărie, pentru a simţi până la maximum de intensitate dulceaţa milei.”
