mopete în atmosfera lăuntrică
Mircea Ivănescu
mopete s-a instalat într-o seară comod,
la marginea focului, să-şi citească gazeta –
în spatele lui, scara care suia la pod
trosnea când lumina focului îşi înfigea egreta
pe câte o treaptă, mai foşnea şi mopete
când întorcea foaia să urmărească ce scrie
despre una sau alta. din când în când îşi nota pe manşete
câte o idee, ca să poată mai târziu să o transcrie
când avea să se ducă la culcare, pe perete deasupra
patului, alături, pe măsuţă, avea sticla şi paharele
(îl aşteptase în seara aceea pe marele
lui prieten – dar nu venise), asupra
întregei scene era o linişte binefăcătoare.
nivelul lichidului în sticlă scădea cu câte o palmă liniştitoare.
„A fost una dintre marile şanse ale vieţii mele ca autorul lui Mopete (de fapt, Mopete însuşi) să mă accepte în preajma lui, aproape zi de zi, din ’97 până prin 2005; nu numai pentru că am ajuns aproape de un poet atât de puternic, ci şi pentru că (sau poate mai ales pentru că) am fost aproape de un om atât de bun. După cum am putut constata, Mopete fusese metanoizat de propria poezie. A fost primul exemplu care mi-a demonstrat sur le vif că poezia e individuaţie, că nu numai omul face poezia, ci şi poezia face omul.
Dincolo de binele şi de răul chiţibuşurilor privind existenţa literaturii ori natura şi funcţia poeziei, aceasta a fost pentru mine marea lecţie deprinsă de la Mopete: axioma după care poezia e individuaţie. Neenunţată ca atare de el, dar susţinută exemplar minut de minut şi secundă de secundă prin modul lui inimitabil de a se lăsa metanoizat de literatură.
Într-un anumit pasaj, Andrei Pleşu pune la îndoială poeţii care prea arată a poeţi, pictorii care prea arată a pictori ş.a.m.d. Fraza îmi recheamă în memorie trenciul cenuşiu al lui Mircea Ivănescu, Poetul care nu numai că nu-şi cultiva aparenţa poetică, dar îşi nega statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversaţia privată, însăşi esenţa de poet. E greu să găseşti un poet mai uman decât Mircea Ivănescu şi, în acelaşi timp, mai difident faţă de propria calitate umană şi poetică, deopotrivă. (Eu, până acum, n-am găsit.)
Bacovia vorbeşte, într-un vers memorabil ca toate ale lui, despre „omul făcut concret”; ei bine, Mircea Ivănescu era poetul făcut discret. Nu puteai recunoaşte uşor poetul puternic din spatele omului blând, înfăşurat în trenci ca într-o mantie de la care ar aştepta să-l facă invizibil, aşa cum nu erau uşor de recunoscut zeii care, cine mai ştie din ce spirit ludic ori polemic, luau chip de oameni obişnuiţi în epopeile greceşti. Însă, după ceasuri întregi de citit şi vorbit poezie, era dificil să ignori, difuză în jurul aceluiaşi om blând şi discret, aura poetică emanând din punctele neverosimil de strălucitoare din spatele dioptriilor, dincolo de care fiinţa lui se afla contrasă integral.
Odată constatată epifania, îţi era imposibil după aceea să uiţi vreo secundă că omul acesta obişnuit era un poet atât de neobişnuit, iar biograficul lui subîntindea continente uriaşe de bibliografic. Înţelegeai că între faptele de viaţă şi faptele de literatură nu există nici o diferenţă de substanţă, încât, dacă textele sunt toate intertexte, atunci, complicând terminologia cărtăresciană, texistenţele sunt toate intertexistenţe. Prin urmare, toată marea literatură tradusă de Mircea Ivănescu nu e de trecut la pasivul propriei sale literaturi; miile de pagini din Joyce, Faulkner, Broch, Musil, sutele de pagini de „discurs mixt” ale lui Nietzsche, jurnalul şi corespondenţa lui Kafka, antologia de poezie americană, atât de influentă încă după mai bine de douăzeci de ani – toată biblioteca aceasta fundamentală e într-un mutual raport de intertexistenţă atât cu viaţa, cât şi cu poezia mopetiană. Dacă textele lui alcătuiesc un unic şi imens poem, aşa cum s-a spus, atunci traducerile sunt echivalentul la scară al celor cincizeci de note de subsol ale Waste Land-ului.
În consecinţă, fără să vrea, împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu era unul dintre cei mai seducători maeştri. În plus, între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el era, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti (deşi i-a fost dăruită şi aceasta aceluiaşi om care ştia tot atât de exemplar şi să tacă), ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl avea; cu el, puteai simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia.
Poezia lui Mircea Ivănescu (y compris existenţa lui, nu-i cazul să explic de ce) are, pe lângă valoarea ei literară de primă importanţă, şi valoarea unei mari lecţii. Una rarissimă, pe care Spiritul unei literaturi nu se înduplecă s-o acorde decât de câteva ori în toată istoria culturii respective. La noi, prima lecţie de acest fel a fost reprezentată de poezia şi existenţa lui Eminescu, întâiul scriitor care a revoluţionat un limbaj poetic şi a întruchipat un simbol moral, deopotrivă. Nu altfel stau lucrurile şi în cazul lui Mircea Ivănescu: pe lângă revoluţia limbajului poetic contemporan într-un sens aşa-zicând tehnic, el exemplifică, prin viaţa de zi cu zi şi ceas cu ceas, sensul metanoic, moral, al poeziei.
A fost întâiul nostru poet care a umanizat programatic poezia, refuzând limbajul august şi revelat şi căutând aparenţa lui cotidiană şi „nepoetică”. A aplicat însă acest postulat privind natura coextensivă a poeziei şi existenţei până la ultimele consecinţe – care prevăd că adevărul existenţei verifică, minut de minut, adevărul poeziei. Într-o astfel de accepţiune, separaţia între eul biografic şi eul artistic nu mai ţine; omul care trăieşte e totunul cu omul care scrie, iar erorile vieţii sunt în egală măsură erori ale poeziei. (Fericiţi modernii care puteau fi oricum în viaţă, câtă vreme treceau totul pe curat pe hârtie…)
Nu găsesc pentru teribila bunătate a lui Mircea Ivănescu, omul cel mai bun pe care l-am cunoscut, altă explicaţie decât aceasta: era într-atât de bun pe cât era poezia lui de bună. În cazul lui, nu numai omul făcea poezia, ci şi poezia îl făcea pe om. În asemenea măsură, încât, dacă poezia lui e ilustrativă pentru un anumit ideal de umanitate, atunci şi omul e ilustrativ pentru ideea corespondentă de poezie. Într-un dicţionar ideal, la intrarea „poezie” ar putea figura oricând numele lui Mircea Ivănescu – nu spre cinstea lui, ci spre a noastră. Fapt pentru care nu-i vom putea fi vreodată îndeajuns de recunoscători (după cum eu, în viaţa aceasta, nu i-am fost).”
Radu Vancu, fragment din Poezia discreției absolute, Editura Art, 2015
Citiți și Fragmente de jurnal cu Mircea Ivănescu, în revista Euphorion, accesând linkul aici.
Și încă un poem stelar:
Falsă evanescenţă
Dispar tot felul de lucruri în jurul nostru – şi sentimente,
şi fiinţe – şi noi, cei care stăm la mijloc, şi ne uităm
cum pier, şi lasă goluri, şi cum golurile se umplu
ca nişte sticle, cu amintiri care iau forma acestor goluri,
adică a acestor sentimente pierdute (sau numai o aparenţă
a acelor fiinţe care au pierit – pentru că o fiinţă
nu se face din nou din amintiri –) noi cei care stăm
la mijloc rămânem mereu singuri.
Numai că amintirile – ni se pare nouă – ne fac
să uităm cât de singuri, şi încă mai singuri rămânem.
Citiți și Așadar, nu există singurătate…
