<p align="center">continuare de <strong><a href="https://bel-esprit.ro/primo-levi-memoria-omeneasca-este-un-instrument-minunat-dar-inselator/" target="_blank" rel="noopener noreferrer">aici</a></strong>:</p>
<p class="Stile1" align="center"><strong>DamnaÈii Èi salvaÈii</strong></p>
<p class="Stile1" align="justify"><strong>III. Ruşinea</strong></p>
<p>„[&#8230;] <em>Recitesc acum un fragment din ArmistiÈiul. Cartea a fost publicată doar în 1963 (Einaudi, Torino), dar scrisesem aceste cuvinte încă din 1947; este vorba despre primii soldaÈi ruÈi ajunÈi în faÈa lagărului înÈesat de cadavre Èi muribunzi: „Nu salutau, nu zâmbeau; păreau apăsaÈi, nu atât de milă, cât din pricina unei reÈineri vagi, ce le încleÈta gura Èi le pironea privirea asupra scenariului funebru. Era ruÈinea binecunoscută nouă, care ne copleÈea după selecÈii Èi de fiecare dată când asistam sau eram supuÈi unui ultragiu: ruÈinea pe care nemÈii nu au cunoscut-o, aceea încercată de omul drept pentru vina altuia, care are remuÈcări că aÈa ceva există, că a intrat irevocabil în lumea existentă, iar voinÈa sa a fost nulă sau prea slabă Èi nu a Èinut loc de pavăză”.</em><br />
<em>Nu cred că am ceva de Èters sau de corectat, dimpotrivă, am de adăugat. Că mulÈi (eu însumi) am încercat sentimentul de „ruÈine”, adică de vinovăÈie în timpul prizonieratului Èi după aceea, este un fapt dovedit Èi confirmat de numeroase mărturii. Poate părea absurd, dar el există. Voi încerca să-l interpretez pe cont propriu Èi să comentez interpretările altora.</em><br />
<em>Cum am amintit la început, jena vagă care însoÈea eliberarea poate că nu era chiar ruÈine, dar era percepută ca atare. De ce? Putem încerca diferite explicaÈii.</em><br />
<em>Voi exclude din acest demers analitic unele cazuri excepÈionale: ale prizonierilor, aproape toÈi politici, care au avut puterea Èi posibilitatea de a acÈiona în interiorul lagărului în apărarea Èi spre folosul propriilor tovarăÈi. Noi, aproape majoritatea prizonierilor obiÈnuiÈi, nu-i Ètiam Èi nici măcar nu bănuiam că există: logic de altfel pentru că, din cauza evidentelor constrângeri politice Èi poliÈieneÈti (SecÈia Politică din Auschwitz doar era o ramură a Gestapoului), ei erau obligaÈi să acÈioneze pe ascuns, nu numai faÈă de nemÈi, ci faÈă de absolut toată lumea. În Auschwitz, imperiu concentraÈionar format 95% din evrei, pe vremea mea, foarte restrânsa lor reÈea politică era în fază embrionară; personal, am asistat la un singur episod care ar fi putut să mă facă să intuiesc ceva, dacă nu aÈ fi fost strivit de chinul de zi cu zi.</em><br />
<em>Spre începutul lunii mai 1944, aproape inofensivul nostru Kapo a fost înlocuit, iar noul sosit s-a dovedit un individ de care aveai de ce să-Èi fie frică. ToÈi cei desemnaÈi drept Kapos recurgeau la bătaie: evident, asta făcea parte din prestaÈiile lor, era limbajul lor, mai mult sau mai puÈin acceptat; de altfel era singurul limbaj care în perpetua babilonie de acolo putea fi realmente înÈeles de toÈi. NuanÈele lui erau înÈelese drept îndemn la muncă, admonestare ori pedeapsă, iar în ierarhia suferinÈelor se plasa între ultimele locuri. Ori noul Kapo lovea altfel, convulsiv, cu răutate, pervers: în nas, în fluierul piciorului, în organele genitale. Lovea ca să doară, ca să producă suferinÈă Èi să umilească. Nici măcar, asemenea majorităÈii, din pură ură rasială, ci cu voinÈa făÈiÈă de a-i face să simtă durerea pe toÈi din subordinea lui, fără discriminare sau vreun pretext. E foarte probabil să fi fost bolnav mental, dar, evident, în condiÈiile acelea, indulgenÈa pe care simÈim că trebuie să o avem astăzi faÈă de aceÈti bolnavi, acolo ar fi fost deplasată. Am vorbit despre asta cu un coleg, un comunist evreu croat: ce se putea face? cum să ne apărăm; să acÈionăm colectiv? Cu un zâmbet ciudat, mi-a spus doar atât: „N-o să Èină mult, vei vedea”. Într-adevăr în decurs de o săptămână bătăuÈul a dispărut. Dar câÈiva ani mai târziu, la o întrunire a supravieÈuitorilor, am aflat că unii deÈinuÈi politici repartizaÈi la Biroul Muncii din lagăr aveau puterea terifiantă de a modifica numerele de pe listele cu prizonierii desemnaÈi pentru gazare. Cine avea modalitatea Èi voinÈa de a acÈiona în felul acesta, de a se opune astfel sau în altă manieră maÈinăriei lagărului, era la adăpost de „ruÈine”: ori, cel puÈin, de cea la care mă refer acum, deoarece, poate, încearcă una de altfel fel. La adăpost trebuie să fi fost în aceeaÈi măsură Èi Sivadjan, bărbat liniÈtit Èi tăcut pe care l-am pomenit întâmplător în Se questo è un uomo (Einaudi, Torino 1958) în capitolul Cântul lui Ulisse, despre care am aflat în aceeaÈi împrejurare că strecura explozibil în lagăr în vederea unei posibile insurecÈii.</em><br />
<em>După părerea mea, sentimentul de ruÈine sau de culpă ivit în momentul recăpătării libertăÈii era cum nu se poate mai amestecat: era alcătuit din elemente disparate Èi în proporÈii diferite, de la unul la altul. Trebuie amintit că fiecare dintre noi, din motive obiective ori subiective, a trăit experienÈa lagărului în felul lui.</em><br />
<em>La ieÈirea din beznă, sufeream pentru că redobândeam conÈtiinÈa că fusesem siliÈi să decădem. Nu că am fi vrut, din pasivitate ori din cine Ètie ce vină, trăisem, totuÈi, luni, ani de zile ca niÈte animale: zilele noastre erau făcute din zori până-n noapte din foame, trudă, frig, frică, iar marja pentru a medita, a gândi, a încerca sentimente fusese anulată. Îndurasem murdăria, promiscuitatea Èi degradarea suferind mult mai puÈin decât am fi suferit în viaÈa normală, deoarece metrul nostru moral se modificase. În plus, toÈi furasem: din bucătărie, din fabrică, de pe câmp, în fine, „de la alÈii”, de la cei aflaÈi de cealaltă parte a baricadei, dar tot furt era; unii (puÈini) decăzu<a id="_GoBack" name="_GoBack"></a>seră într-atât, încât furau pâinea de la propriul tovarăÈ. Ne uitasem nu doar Èara Èi cultura, ci Èi familia, trecutul, cum ne imaginasem viitorul, deoarece eram reduÈi, ca niÈte animale, la clipa prezentă. Din această aplatizare ieÈisem doar în intervale scurte în puÈinele duminici de odihnă, în clipele fugare înainte de a cădea în somn, în toiul bombardamentelor aeriene, dar erau ieÈiri dureroase tocmai pentru că ne dădeau ocazia de a măsura din afară înjosirea noastră.</em></p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p class="Stile1" align="justify"><img class="aligncenter size-full wp-image-18297" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2020/02/primo-levi.jpg" alt="" width="563" height="861" /><br />
<em>Cred că tocmai acestei întoarceri îndărăt ca să ne uităm la „apa periculoasă” [1] li se datorează multele cazuri de sinucideri de după (uneori imediat după) eliberare. Era întotdeauna un moment critic, care coincidea cu un val de noi gânduri Èi de depresie. Dimpotrivă, toÈii istoricii lagărelor, Èi cei sovietici, concordă notând că erau rare cazurile de sinucidere în timpul prizonieratului. În această privinÈă au fost avansate diferite explicaÈii; în ce mă priveÈte, eu propun trei, care nu se exclud reciproc.</em><br />
<em>Prima: sinuciderea Èine de om, nu de animal, adică este un act gândit, o opÈiune ne-instinctivă, nefirească; iar în lagăr erau puÈine momentele în care puteai opta; trăiai exact ca dobitoacele puse în jug, care uneori se lasă ucise, dar nu se omoară singure. A doua: altele erau lucrurile „la care trebuia să te gândeÈti”, cum se spune în mod obiÈnuit. Ziua era arhiplină: trebuia să te gândeÈti cum să-Èi astâmperi foamea, să te sustragi în vreun fel trudei Èi frigului, să eviÈi bătaia; tocmai din cauza iminenÈei constante a morÈii nu aveai răgazul să te concentrezi asupra ideii de moarte. Este brutală, cum numai adevărul poate fi, observaÈia lui Svevo din ConÈtiinÈa lui Zeno, acolo unde descrie cu cruzime agonia tatălui: „Când mori, ai cu totul altceva de făcut decât să te gândeÈti la moarte. Tot organismul lui se concentra pe actul respirării.” A treia: în majoritatea cazurilor, sinuciderea porneÈte de la sentimentul unei culpe pentru care nicio pedeapsă nu a survenit ca să-l atenueze; ori duritatea prizonieratului era percepută ca o pedeapsă, iar sentimentul culpei (dacă pedeapsa există, trebuie să fi fost vreo culpă) era trecut în planul al doilea, ca să revină după eliberare: cu alte cuvinte, nu aveai de ce să te pedepseÈti prin sinucidere pentru o culpă (reală ori presupusă) pe care deja o ispăÈeai prin suferinÈa cotidiană.</em><br />
<em>Care culpă? Când totul a luat sfârÈit, ieÈea la suprafaÈă conÈtiinÈa că nu ai făcut nimic, ori nu destul împotriva sistemului în care fusesem înghiÈiÈi. Despre inexistenÈa unei rezistenÈe în lagăr sau, mai bine zis, în anumite lagăre, s-a vorbit prea mult Èi cu prea mare uÈurinÈă, mai ales de către cei vinovaÈi de cu totul alte culpe pentru care au de dat socoteală. Cine a trecut prin asta Ètie că existau situaÈii, colective Èi personale, în care o rezistenÈă activă era posibilă: altele, mult mai frecvente, în care nu era. E cunoscut faptul că, mai ales în 1941, în mâna nemÈilor au căzut prizonieri milioane de militari sovietici. Erau tineri, cei mai mulÈi bine hrăniÈi Èi robuÈti, aveau pregătire militară Èi politică, adesea formau unităÈi organice cu gradaÈi de trupă, subofiÈeri Èi ofiÈeri; îi urau pe nemÈii care le invadaseră Èara; cu toate acestea rare ori au opus rezistenÈă. DenutriÈia, lipsa hainelor Èi celelalte neajunsuri materiale, pe care atât de uÈor Èi economic le poÈi impune &#8211; iar nemÈii erau maeÈtrii în privinÈa aceasta &#8211; au un efect destructiv rapid, iar înainte de a distruge, paralizează; cu atât mai mult când sunt precedate de ani de segregare, de umilinÈă Èi maltratări, migraÈii forÈate, tăierea legăturilor familiale, ruperea contactelor cu restul lumii. Ori asta era condiÈia majorităÈii prizonierilor debarcaÈi la Auschwitz după popasul în ghetouri Èi în centrele de recrutare în drumul lor spre infern.</em><br />
<em>De aceea, la nivel raÈional, n-ai prea avea de ce să te ruÈinezi, dar ruÈinea tot rămânea, mai ales în faÈa puÈinelor, luminoaselor exemple ale celor care avuseseră tăria Èi mijlocul de a o face; am amintit asta în capitolul intitulat Ultimul din Mai este oare acesta un om? unde este descrisă executarea prin spânzurare publică a unuia din rezistenÈă, în faÈa unei mulÈimi înspăimântate Èi apatice de prizonieri. Este un gând care atunci abia de ne-a trecut prin minte, dar care a revenit „după”: poate ai fi putut Èi tu; fără îndoială, ar fi trebuit să o faci; este o sentinÈă pe care supravieÈuitorul o vede, ori crede că o vede în ochii celor care (mai ales tineri) îi ascultă povestirile Èi judecă cu facila minte de apoi; ori pe care, eventual, o aude când îi este adresată fără milă. ConÈtient ori nu, se simte incriminat Èi judecat, împins să se justifice ori să se apere.</em><br />
<em>Mai realistă este autoacuzaÈia sau acuzaÈia de a nu-Èi fi făcut datoria din perspectiva solidarităÈii umane. PuÈini supravieÈuitori se simt vinovaÈi de a-i fi făcut rău în mod deliberat unui tovarăÈ, de a fi furat de la el, de a-l fi lovit. Cine a făcut-o (având funcÈia de Kapos, dar nu numai ei) refulează amintirea; din contră, aproape toÈi se simt vinovaÈi pentru că au omis să dea o mână de ajutor. PrezenÈa alături de tine a unui tovarăÈ mai slab, mai neajutorat, fie mai bătrân, fie prea tânăr, care devine obsedant tot cerându-Èi ajutorul ori doar pentru că „există”, ceea ce reprezintă de la sine o rugăminte, este o constantă a vieÈii în lagăr. Să ceri solidaritate, o vorbă omenească, un sfat sau numai să fii ascultat era ceva permanent Èi universal, dar rareori i se răspundea. Lipsea timpul, spaÈiul, intimitatea, răbdarea, forÈa; de cele mai multe ori cel căruia îi era adresată cererea, se afla, la rândul lui, în aceeaÈi situaÈie, avea nevoie să fie creditat.</em><br />
<em>Mi-amintesc oarecum uÈurat că odată am încercat să-i redau curajul (într-un moment în care credeam că aveam eu însumi) unui italian de optsprezece ani abia sosit, care se zbătea cu disperarea fără margini a primelor zile de lagăr: nu mai Ètiu ce i-am spus, dar sigur cuvinte pline de speranÈă, poate câteva minciuni adecvate pentru unul „nou”, spuse cu autoritatea celor douăzeci Èi cinci de ani ai mei Èi a celor trei luni de stat acolo; în sfârÈit, i-am acordat o atenÈie momentană. Însă mi-amintesc, cu jenă, Èi că de cele mai multe ori am ridicat agasat din umeri în faÈa altor cereri, iar asta tocmai pe când eram în lagăr de aproape un an Èi ca atare acumulasem o doză bună de experienÈă: dar Èi introiectasem până la capăt regula de bază a locului care prescria să ai grijă înainte de toate de tine însuÈi. Niciodată nu am găsit exprimată această regulă cu atâta francheÈe ca în cartea Prisoniers of Fear (Victor Gollancz, London, 1958) de Ella Lingen (unde, însă, fraza îi este atribuită unei doctoriÈe care, contrar celor enunÈate, s-a dovedit generoasă, plină de curaj Èi a salvat multe vieÈi): „Cum am putut supravieÈui la Auschwitz? Principiul meu este: mai întâi, eu, a doua Èi a treia oară, eu. După care, nimic. Apoi din nou, eu; Èi doar apoi, toÈi ceilalÈi”.</em><br />
<em>În august 1944 la Auschwitz era foarte cald. Un vânt torid, tropical ridica nori de praf de la clădirile distruse de bombardamentele aeriene, usca sudoarea de pe noi Èi ne îngroÈa sângele în vene. Echipa mea fusese trimisă într-o pivniÈă să scoată molozul Èi toÈi sufeream de sete: un chin nou, ce se adăuga, ba chiar se multiplica alături de cel vechi, al foamei. Nici pe câmp, nici în lagăr nu se găsea apă potabilă; în zilele acelea adesea nu curgea nici măcar apa de la spălătorii, ce nu se putea bea, dar era bună ca să te răcoreÈti Èi să te cureÈi de praf. De regulă, ca să-Èi potoleÈti setea ajungea până la îndestulare supa dată sera Èi surogatul de cafea distribuit spre ora zece dimineaÈa; acum nu ne mai ajungea Èi setea ne seca. Setea este mai imperioasă decât foamea: foamea se supune activităÈii nervoase, permite amânări, poate fi temporar acoperită de o emoÈie, o durere, o teamă (ne dădusem seama de asta în timpul călătoriei cu trenul venind din Italia); nu la fel se întâmplă cu setea, care nu te lasă. Foamea extenuează, setea te face furibund; în zilele acelea ne însoÈea zi Èi noapte: ziua, pe Èantier unde ordinea (detestată de noi, dar era totuÈi ordine, un loc al lucrurilor logice Èi sigure) devenise un haos de acÈiuni fărâmiÈate; noaptea, în barăcile fără aerisire, gâfâind în aerul de sute de ori respirat.</em><br />
<em>ColÈul de pivniÈă ce-mi fusese repartizat de Kapo ca să îndepărtez molozul se învecina cu un local încăpător, umplut cu instalaÈii chimice în curs de aranjare, dar deja lovite de bombe. De-a lungul peretelui, pe verticală, era un tub de două degete cu un robinet la capăt, aproape de nivelul pardoselii. Un tub de apă? Am încercat să-l deschid; eram singur, nu mă vedea nimeni. Era blocat, dar folosindu-mă de o piatră ca de un ciocan, am reuÈit să-l deplasez câÈiva centimetri. S-au prelins picături lipsite de miros Èi le-am strâns pe degete: părea să fie chiar apă. Nu aveam nici un recipient; picăturile ieÈeau încet, fără presiune: tubul trebuie să fi fost plin până la jumătate, poate Èi mai puÈin. M-am întins pe jos cu gura sub robinet fără să încerc să-l deschid mai mult; era apă caldă de la soare, insipidă, poate distilată sau provenită din condensare; oricum, un deliciu.</em><br />
<em>Câtă apă poate fi într-un tub de două degete, lung de unu-doi metri? Un litru, poate nici atât. Puteam să o beau pe toată, imediat, era cel mai sigur. Ori să las puÈină pentru a doua zi. Ori să o împart pe din două cu Alberto. Ori să spun întregii echipe.</em><br />
<em>Am ales a doua alternativă, a egoismului extins la cel mai apropiat, pe care un prieten din vremurile îndepărtate l-a numit „nostrism”. Am băut toată apa, cu sorbituri avare, alternându-ne sub robinet doar noi doi. Pe ascuns; dar la întoarcere, în timpul marÈului, m-am trezit alături de Daniele, acoperit tot de pulberea gri de ciment, cu buzele crăpate, cu ochii lucioÈi Èi m-am simÈit vinovat. Am schimbat o privire cu Alberto; ne-am înÈeles din zbor Èi am sperat că nimeni nu ne văzuse. Dar Daniele ne zărise în poziÈia aceea ciudată, întinÈi pe spate lângă zid, în mijlocul molozului; întâi a bănuit, iar apoi a ghicit. Mi-a spus-o cu asprime, multe luni mai târziu, în Bielorusia, după eliberare: de ce voi doi, da, iar eu, nu? Reapărea codul moral ”civic”, cel din cauza căruia astăzi mie, om liber, îmi îngheaÈă sângele în vene gândindu-mă la condamnarea la moarte a acelui Kapo bătăuÈ, hotărâtă Èi executată fără apel, pe tăcute, cu o Ètersătură de gumă. Se justifică sau nu ruÈinea de apoi? N-am reuÈit să stabilesc asta atunci Èi nici astăzi nu reuÈesc, dar ruÈinea exista Èi există: concretă, apăsătoare, eternă. Acum Daniele nu mai este în viaÈă, dar în întâlnirile noastre fraterne, afectuoase, de supravieÈuitori, vălul acelui gest nefăcut rămăsese între noi, transparent, mut, dar perceptibil Èi „costisitor”.</em><br />
<em>De fiecare dată schimbarea codului moral este costisitoare: Ètiu asta toÈi ereticii, apostaÈii Èi disidenÈii. Nu mai suntem capabili să judecăm propriul nostru comportament sau al altora dictat de codul de atunci, în funcÈie de codul de azi; dar găsesc justificată mânia care ne cuprinde când vedem că vreunul din „ceilalÈi” se simte autorizat să ne judece pe noi „apostaÈii” ori, mai bine zis, reconvertiÈii.</em></p>
<p class="Stile1" align="justify"><em>Èi-e ruÈine că eÈti viu în locul altuia? Èi, mai ales, al unui om mai generos, mai sensibil, mai înÈelept, mai folositor, mai demn să trăiască decât tine? Nu poÈi să excluzi posibilitatea: te analizezi, îÈi treci în revistă toate amintirile sperând să-i regăseÈti pe toÈi Èi ca nici unul din ei să nu se fi deghizat, să se fi dat drept altcineva; nu găseÈti încălcări evidente, nu ai luat locul nici unuia, nu ai bătut pe nimeni (dar ai fi avut puterea?), nu ai acceptat funcÈii (dar nu Èi-au fost oferite &#8230;), nu i-ai furat pâinea nimănui; cu toate acestea nu poÈi să o excluzi. E doar o supoziÈie, ba chiar o vagă supoziÈie: că fiecare este un Cain pentru fratele lui, că fiecare dintre noi (dar de data asta zic „noi” într-un sens mult mai larg, de-a dreptul universal) a luat locul aproapelui Èi trăieÈte în locul lui. Simplă supoziÈie, dar te roade; s-a cuibărit adânc, ca un car; din afară nu se vede, dar roade Èi strigă.</em><br />
<em>La întoarcerea mea din prizonierat a venit să mă vadă un prieten mai în vârstă decât mine, blând Èi intransigent, cu o religie a lui, personală, pe care însă am găsit-o întotdeauna severă Èi serioasă. Era bucuros că mă găsea în viaÈă Èi, în esenÈă, întreg, poate maturizat Èi întărit; fără îndoială, îmbogăÈit. Mi-a spus că supravieÈuirea mea nu putea să fi fost rezultatul întâmplării, al acumulării unor împrejurări norocoase (cum susÈineam Èi continui să susÈin eu), ci al ProvidenÈei. Eu, necredinciosul, Èi mai necredincios după intervalul Auschwitz, eram un ales, beneficiar la GraÈiei divine, un salvat. Dar de ce tocmai eu? Nu avem cum să Ètim, mi-a răspuns. Poate pentru că scriam Èi, scriind, aduceam mărturia: nu scriam oare, atunci, în 1946, o carte despre prizonierat?</em><br />
<em>Această părerea mi s-a părut monstruoasă. M-a durut ca atunci când atingi un nerv deschis Èi mi-a împrospătat dubiul despre care vorbeam mai înainte: se prea poate să fiu în viaÈă în locul altuia, pe spezele altcuiva: poate i-am luat locul, practic, l-am omorât. „SalvaÈii” din lagăr nu erau cei mai buni, cei predestinaÈi binelui, purtătorii unui mesaj: tot ceea ce văzusem Èi trăisem dovedea exact contrariul. De cele mai multe ori supravieÈuiau cei mai răi, egoiÈtii, violenÈii, insensibilii, colaboratorii „zonei cenuÈii”, turnătorii. Nu era o regulă sigură (nici nu existau, nici nu există reguli sigure în treburile omeneÈti), dar era totuÈi o regulă. Da, mă simÈeam nevinovat, dar făcând parte dintre salvaÈi, în perpetuă căutare a unei justificări în faÈa mea Èi a celorlalÈi. SupravieÈuiau cei mai răi, adică cei mai adaptaÈi; cei mai buni au murit cu toÈii&#8230;</em>”</p>
<p align="justify">(&#8230;)</p>
<p align="justify"><span class="Stile1"><strong>Primo Levi<br />
</strong><em>Traducere de Doina Condrea Derer</em><br />
(nr. 4, aprilie 2019, anul IX)</span></p>
<p align="justify">CitiÈi continuarea articolului <strong><a href="http://www.orizonturiculturale.ro/ro_proza_Primo-Levi-2.html?fbclid=IwAR3juBl0TNV2769GZmm7IC6bGdSO667dK0FAa2Oqjlcr5R7qa3DDmCEi9nA" target="_blank" rel="noopener noreferrer">aici</a></strong>, în revista Orizonturiculturale.ro.
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Bel Esprit' src='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/bel-esprit/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Bel Esprit</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:&#112;c&#111;nc&#117;rs&#064;&#121;&#097;&#104;&#111;o&#046;&#099;&#111;m" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>