Site icon Bel-Esprit

Poetica receptării- „Arta de a fi spectator”

Timpul cultural este asemenea celui liturgic din trecut – inutil, liber, gratuit şi se oferă oricui îl vrea. Este adevărat că, din perspectivă culturală, timpul are alt ritm. Eruditul, filosoful, criticul literar, Heraclit, îşi „chivernisise” timpul.  Pentru acest gen de oameni, timpul este acumulare culturală, tot aşa cum, la bursa newyorkeză, este acumulare financiară.

În maniera aceasta, Octavian Saiu încearcă să convingă cititorul că „Teatrul este libertatea percepției subiective.”  Bunăoară, „Ce înseamnă a fi spectator”? „Există o artă de a privi «ca la teatru»”?  – Sunt doar câteva dintre întrebările pe care le lansează Octavian Saiu, autorul volumului „Arta de a fi spectator”. Profesor, cercetător şi critic de teatru, Octavian Saiu este, departe de aceste însușiri formale, un împătimit al Teatrului. Are un doctorat în Studii teatrale şi unul în Literatură comparată, predă la Universităţi din România, Noua Zeelandă, Hong Kong, Japonia şi Portugalia, dar – cel mai important – este faptul că slujește cu devotament arta spectacolului, din orice ipostază.

„Arta de a fi spectator” de Octavian Saiu © Nemira

Arta de a fi spectator” este structurată în nouă capitole, în care analizează (posibile) tipologii ale spectatorului. Având premisa subiectivității asumate (la vedere), Octavian Saiu analizează orizonturi de așteptare și prefigurează tipurile de receptor. Autorul  reuşeşte să fie  deopotrivă intens şi discret. Incitant şi atractiv, acest volum, reuneşte informații ce oferă o lecţie despre poetica receptării. Scriitorul distilează esența teatralității și ne atenționează că lucrarea mustește de referințe culturale.

Octavian Saiu a ţesut  metafore uimitoare, matrici moderne, prin asocierea elementelor ce țin de arta spectacolului cu armătura lecturilor solide (teoreticieni ai artei, amintesc aici doar autori precum Gustav LeBon, Ortega y Gasset, Herbert Marcuse, Chrles Mackay), într-un discurs agreabil, deloc sofisticat, fără să sufoce cititorul de la înălțimea argumentului științific bine camuflat în fraza curată. Așadar, printre acoladele argumentărilor, regăsim și acele „mușcături şi înţepături” necesare înţelegerii falsului din realitatea cotidiană. Autorul a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase (posibile) portrete de spectator.

Analizând cele nouă capitole, cititorul poate lesne înțelege că astăzi, oamenii se retrag şi trăiesc „melcoid”, consumând surogate culturale, servite de multitudinea de canale media. Capitolele cărții se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Se pare că istoria comunicării este istoria unei (false?) dileme: progres al cunoaşterii versus regres moral şi cultural. Octavian Saiu se poziționează în tabăra îndrăgostiților de tot ceea ce înseamnă ‘artă vie’ .

Despre ipostazele aspirațiilor, aflăm încă din primul capitol «Spectatorul ideal și arta tăcerii»: „Într-o sală de teatru, suntem cu toții acasă, mereu împreună, deși de fiecare dată ne simțim separați de rațiune și simțire.” Parafrazând-o pe celebra Jane Austen, scriitorul identifică binomul care ar sta la baza unui spectator ideal. Apoi, în următoarea prezentare, «Spectatorul (in)discret și aplauzele publicului», este analizată plurivalența acestui gest (analizat în universul spectacologic occidental, dar și cel asiatic/japonez) consemnând prețuire, apreciere, dar și noblețe colegială: „Aplauzele au devenit o formă cultivată de comportament social, înscris în cultura și civilizația oricărei comunități evoluate.”

Nuanțele râsului, ca atitudine existențială, sunt prezentate în capitolul «Spectatorul narcisist și râsul ca eroare». Cu luciditate și umor fin, schițează caruselul râsului, în contextul multitudinii formelor de spectacol contemporan. Plecând de la sursele comicului din dramaturgia clasică, trecând prin formele hibride de stand up, ajungând la publicul de televizor (apud Philip Auslander), Octavian Saiu atrage atenția asupra pericolului identificat în persoana spectatorului vanitos: „Râde prematur, nestrunit, dar nu ca prostu’, ci – mai grav – ca unu’care se vrea deștept.”. Cu siguranță, simţul umorului e un indice de seriozitate și de maturitate spirituală,  de echilibru, de tinerețe spirituală. Așa se ajunge la creionarea unei tipologii aparte, și anume, spectatorul narcisist. Atingând, cu eleganță, pagini din istoria artei vizuale, autorul poposește la un detaliu care face deliciul momentelor artistice din lumea de azi: ‘covorul roșu’.

Ceremonialul profan – care încerca să realizeze o punte spirituală între tabăra artiștilor și mundani – , astăzi, a devenit un accesoriu al trufiei: „ Iar cei care se iluzionează că așa vor salva scena de la amenințările erei digitale, cultivând prezențele pompoase ale politicienilor sau ale sportivilor pe covorul roșu, împing teatrul spre păcatul greu al trufiei.” Concluziile autorului justifică o reevaluare necesară azi: „Și râsul excesiv, și parfumul prea puternic, și defilarea de paradă, sunt, așadar, atributele aceluiași narcisism al spectatorului nemulțumit de rolul lui în teatru, dornic să se afirme împotriva scenei.”.

Observațiile despre lumea contemporană sunt fin încapsulate în capitolul «Spectatorul sentimental și naivitatea afectivității». Așadar, Octavian Saiu analizează mecanismele marketingului cultural și speculează, cu mult farmec, pe seama segmentului de spectatori care se definesc printr-un devotament constant, atât de necesar. La polul opus, se află «Spectatorul „crrritic” și răzbunarea dorințelor nesatisfăcute». Acest capitol poate face deliciul oricărui actor sau alt realizator de teatru, fiindcă autorul își asumă folosirea scalpelului analitic pentru a contura „infernul criticilor care se simt izgoniți din paradisul artei”. Din fericire, acestora le oferă și perspectiva celor care „sunt pe margine pentru a privi către centru.”. Aici, îi amintește pe George Banu, Hans-Thies Lehmann, Michael Billington, Patrice Pavis și John Elsom.

De asemenea, o frumoasă pledoarie pentru ‘corola de minuni a lumii teatrale’ devine secțiunea «Spectatorul copil și șansa creativității». Ca și în celelalte capitole, filonul anecdotic se împletește armonios cu registrul serios, iar arta teatrală este invocată ca o reală necesitate întru formarea personalității creatoare de valoare.

«Spectatorul talentat și plăcerea teatrului» pune în evidență pericolul invaziei de stimuli din lumea virtuală și marchează nevoia întâlnirilor autentice, întâlnirea dintre actor și spectator. În concluzie, doar o astfel de întâlnire ar garanta autenticitatea teatrului. Fără ca autorul să forțeze convingerile cititorului, regăsim figura regizorului care acaparează întreg capitolul «Spectatorul artist și artistul spectator». Ca și în cazul dramaturgului de geniu, rolul acestui tip de artist este determinant din perspectiva reușitei unui spectacol.

La final, în «Poetica spectatorului și arta de a privi „ca la teatru”», reînnoadă trei aspecte convergente: un loc, o poveste și o emoție. Ca un nobil cavaler al Teatrului, Octavian Saiu pledează pentru mersul la spectacol (element necesar creării mitologiilor personale): „…arta de a fi spectator ne împlinește ca ființe umane”. Grație stilului său (fraze lungi, bogate, vizuale, contrapunctate de propoziții scurte) lectura devine accesibilă, iar emoțiile se degajă din paginile parcurse. Epilogul împlinește acest opus seren și îndeamnă la meditație, cât și la mersul la Teatru: „…arta de a fi spectator ne călăuzește prin lume. Ne dă încredere în noi și în ceilalți. Ne dă aripi să visăm, laolaltă cu ceilalți. Și ne lasă speranța că, împreună cu ceilalți, putem căuta scena ca o poartă către cer.”

 

Arta de a fi spectator” de Octavian Saiu

 

Categorii:Teatru

Limba: Română

Data publicării: iulie 2022

Editura: Nemira

Nr Pag:176

Colectie: Yorick

ISBN: 9786064313065

Octavian Saiu © Teatrelli

Când luminile se sting într-o sală, orice fel de sală, ceva miraculos se întâmplă – indiferent de tot ce stă să înceapă pe scenă, dincolo de valoarea spectacolului și de talentul actorilor, mai presus de aplauzele, meritate sau nu, de la sfârșit. Momentul, în sine, are o vibrație unică. Nu doar că lumea, cu stridențele și nebunia ei, e lăsată în urmă, dar omul obișnuit devine martorul unei taine. E un act de prefacere, poate chiar și fără voie, o trecere de la realitate la metafizică, de la profan la sacru. E un dar, pe care unii îl ignoră, dar pe care alții îl savurează ca pe un afrodiziac, știind că se poate repeta mereu, fără să fie vreodată la fel. Acel moment este plăcerea teatrului. Și prima lecție în arta de a fi spectator.” (Octavian Saiu)

Nuanțele unui sentiment – „Răzbunarea iertării” (Éric-Emmanuel Schmitt)

Exit mobile version