”Lăsaţi copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice şi să se înşele.
Nu folosiţi cuvinte când acţiunea, faptul însuşi, sunt posibile.”
Istoria pedagogiei universale îl așază pe Johann Heinrich Pestalozzi – părintele educației moderne – alături de cei mai mari umaniști ai lumii și de cei mai importanți creatori de filosofie a educației: John Locke, I.A.Comenius, J.J. Rousseau, Immanuel Kant, Fr. Schiller, J.W. Goethe, fiind considerat și în zilele noastre un model în formarea tinerilor pedagogi. Filosoful merge însă chiar mai departe decât umaniștii, întrucât admite ca impuls și formă primordială a elementelor umanității sentimentul iubirii. Ca un adevărat apostol al filosofiei sentimentului și al creștinismului, Pestalozzi consideră că iubirea e secondată de credință (în Dumnezeu), săpată și ea în destinul ființei umane. Posedând aceste două virtuți de neegalat, omul atinge plenitudinea sa ca ființă rațională, cunoscătoare, și se poate împlini pe toate planurile dezvoltării lui.
Cu siguranță, conștiința acestor valori care stau la temelia educației ar fi putut rămâne perenă în memoria celor care hotărăsc soarta sistemelor de învățământ, dacă aceasta nu le-ar fi fost alterată de cauze străine unei educații autentice care să ducă la o însănătoșire a societății în care trăim. Ghinion. Dar să nu ne depărtăm prea mult de Pestalozzi, ci să rememorăm cele mai importante momente ale formării lui.
Născut la Zurich, în Elveția, în 12 ianuarie1746 și a trăit până la vârsta de 81 de ani. Crescut de mama sa și de o servitoare în vârstă, rămas fără tată de la 6 ani, Pestalozzi crește într-o atmosferă echilibrată, armonioasă și plină de afecțiune, iar modul acesta de a fi l-a însoțit toată viața, nu doar în latura ei individuală sau socială, ci și în cea profesională. Facultatea o face tot în Zurich, iar contactul cu profesorul Johann Bodmer, istoric și critic literar, a cărui ideologie reformistă a îndemnat la regenerarea vieții elvețiene prin reînnoirea valorilor rustice ale alpinilor elvețieni, îi întărește și mai mult credința în puterea educației de a schimba lumea.
Pestalozzi s-a alăturat Societății Helvetice, o asociație dedicată idealurilor lui Bodmer și a scris pentru The Monitor, un jurnal critic al oficialilor din Zurich. Pestalozzi a fost închis pentru scurt timp pentru activitățile sale, pe care autoritățile le-au considerat subversive. În 1767, Pestalozzi a studiat agricultura științifică cu Johann Rudolf Tschiffeli, un fiziocrat și fermier experimental de lângă Kirchberg.
Pestalozzi s-a căsătorit cu Anna Schulthess, fiica unei familii din Zürich din clasa mijlocie superioară, în 1769, iar singurul său copil, numit Jean Jacques după Rousseau, s-a născut în 1770. După ce a folosit lucrarea lui Rousseau, Émile, ca ghid pentru educarea fiului său, Pestalozzi a revizuit metoda lui Rousseau în lucrarea Cum Părintele Pestalozzi și-a instruit fiul de trei ani și jumătate (1774).
Pestalozzi era foarte interesat de filosoful/teoreticianul Jacques Rousseau. ”Contractul social” și ”Emile”, cărțile fundamentale ale lui Jean Jacques Rousseau îl vor influența foarte mult și, urmând ideile lui Rousseau, Pestalozzi avea să exploreze modul în care le-ar putea dezvolta și folosi pentru el însuși.
Iscusinţa hrăneşte spiritul, educaţia hrăneşte inima.
Interesul său pentru problemele pedagogice și culturale ale poporului a devenit evident odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, când publică următoarele idei într-o gazetă a vremii: ”De-ar tipări cineva câteva coale pline de învățături simple și bune despre creșterea copiilor, scrise într-un așa fel încât să poată fi pricepute și puse în lucrare și de cel mai de jos orășean și străin; și de s-ar găsi apoi câțiva oameni de inimă care să procure mijloacele necesare ca aceste câteva coale tipărite să fie date gratuit publicului, sau cel mult pe preț de un sfanț; și după aceea, dacaă toți preoții de sat și oraș ar împărți și ar răspândi în popor aceste cărticele folositoare obștei; și de-ar urma apoi aceste înțelepte și creștinești regule toți părinții, cărora le-ar cîdea în mână! Dar asta înseamnă a dori prea mult deodată!”
Pestalozzi voia să se dedice la început carierea preoțești, dar apoi s-a orientat către cea juridică, și din nou a schimbat direcția, apucându-se de agricultură. La Neuhof, unde s-a stabilit cu familia, Pestalozzi a întemeiat o școală pentru săraci, care, din nefericire, n-a rezistat mult timp, din cauza lipsurilor materiale. Lupta sa pentru ridicarea poporului prin educație și cultură avea să rămână însă în memoria tuturor, iar pedagogia sa are ca trăsătură definitorie umanismul funciar, acea datorie a dascălilor de a pune ceea ce este corect și bun înainte de ceea ce este corect pentru că îi păsa mai mult de oameni și de bunăstarea lor decât de orice altceva. A îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului primar, fiind considerat întemeietorul școlii populare.
Trebuie să cauţi ceea ce este bine şi drept şi să laşi fericirea să vină singură la tine.
Acesta a fost momentul în care s-a dedicat scrierii de cărți bazate pe teoriile pe care le avea despre educație. „Copiii ar trebui să învețe prin activitate și prin lucruri (instrumente practice). Ar trebui să fie liberi să-și urmărească propriile interese și să tragă propriile concluzii.”
În 1798, datărită unor mișcări sociale în urma cărora au rămas o mulțime de copii orfani, Pestalozzi a fost chemat să conducă orfelinatul de la Stans, care îl readuce în practica pedagogică și îi întărește încrederea în eficacitatea educației: ”Am ajuns să îmi recapăt credința (…) în posibilitatea unei înnobilări a neamului omenesc. În pieptul meu fierbe mânia contra omului care ar putea să susțină că înnobilarea poporului e numai un vis. Nu, ea nu e numai un vis.” Dar pedagogul pare a fi urmărit de ghinion, iar orfelinatul se transformă într-un spital de răniți. În schimb, se cristalizează două principii fundamentale în pedagogia lui: Principiul culturii formative și principiul intuiției.
Deoarece scopul educației este de a educa prin echilibrarea celor trei elemente: mâinile, inima și capul, Pestalozzi a susținut faptul că abilitățile și cunoștințele cele mai importante sunt: aritmetica, geografia, știința, muzica, desenul, limbajul și educația fizică.
El a văzut aritmetica drept cea mai importantă, deoarece se bazează pe experiența senzorială. Potrivit lui Pestalozzi, o parte din aritmetica pe care copiii ar trebui s-o învețe este cum să înțeleagă numerele și felul în care se calculează, pornind de la operațiile simple, de ex. cum doi și cu doi fac patru. Pentru a face acest lucru, el a încurajat mamele să-și lase copiii să numere obiectele găsite în casă.
Când a venit vorba de studiile de geografie și știință, Pestalozzi a făcut astfel încât studenții să învețe despre ambele, formând o abordare complet practică, făcând tururi pe jos prin cartierele lor în timp ce privesc mediul din jur, să vadă și tipurile formele solului și modelele meteorologice ale zonei lor specifice, pentru ca experiența lor să fie reală, palpabilă, să se desfășoare în natură, unde unghiurile de observație sunt diverse și dinamice.
Pestalozzi a văzut muzica drept o parte importantă a curriculum-ului elementar; el credea că muzica va fi cheia unei educații morale pentru că, în cuvintele sale, „muzica vorbește inimii”.
După cum se poate observa, Pestalozzi a văzut toate materiile majore ca fiind importante de învățat în programa de învățământ primar. Desenul, limbajul și educația fizică au fost, de asemenea, foarte importante, deoarece desenul exprima talentul individului. Limba a fost, de asemenea, importantă pentru ca elevii să-și exprime sentimentele și convingerile. În cele din urmă, Pestalozzi a văzut educația fizică ca fiind importantă pentru că pe vremea lui educația fizică era neglijată și copiii nu aveau voie să se miște în clasă. Ca urmare a acestui fapt, Pestalozzi credea că pentru o dezvoltare deplină nu contau doar calitățile mentale și morale, ci și condiția fizică era extrem de importantă pentru a face din copii oameni flexibili și puternici.
Pestalozzi și orfanii în Stans, pictură de Albert Anker, 1870
Sintetizând: educație pentru popor și cultură pentru ca masele să se ridice din bezna ignoranței și a sărăciei; necesitatea unei educații pe baza intuiției și a percepției senzoriale; mâinile, inima și capul, centrele esențiale ale demersului educațional.
Dar care este esența, rolul și care sunt metodele pentru asimilarea cunoștințelor teoretice? (capul)
Cunoașterea este informația pe care o primește cineva ca urmare a învățării și a căutării de răspunsuri. Pestalozzi credea că profesorul nu trebuie să impună idei copilului, atunci el trebuie să se bazeze pe copil și pe mediul său imediat pentru cunoștințele pe care dorește să le comunice. Această metodă amintește de maieutica socratică, pe care dacă am practica-o în zilele noastre am fi cel mai performant sistem de învățământ din lume, chiar cu mijloacele precare pe care le avem. Socrate credea cu tărie în ”moșirea adevărului”, adică în faptul că profesorul pune întrebările (desigur, cu meșteșug), iar copilul răspunde ”de-a dreptul”, ajungând el singur să descopere adevărul.
Pestalozzi vede, de asemenea, observația ca baza absolută a tuturor cunoștințelor; prin urmare, fără ca elevul să fie atent la mediul înconjurător nu va putea obține toate răspunsurile necesare pentru a reuși. Cunoașterea este diferită de credință din acest punct de vedere, deoarece credința este un principiu sau ceva în care cineva crede și care nu trebuie să fie adevărat sau fals. Cunoașterea este strict un fapt și este ceva care a fost dovedit de-a lungul timpului și predat mulți ani. Pestalozzi nu era mulțumit de felul în care conținutul educației era prezentat mai degrabă ca faptă decât ca experiență. Privind în acest fel, este clar că Pestalozzi optează pentru ca elevii să învețe din propriile convingeri mai degrabă decât din cunoștințele profesorilor care se limitează doar să ”toarne cu pâlnia” idei în capul copiilor. Același lucru se întâmplă însă și astăzi, după sute de ani. Există profesori care predau lecția fără să pună întrebări sau să accepte întrebări din partea elevilor, apoi se miră de rezultatele slabe.
Învățarea este ceea ce Pestalozzi și-a dorit cel mai mult să schimbe. Pe vremea lui, Pestalozzi a observat că învățarea la clasă consta în primul rând în citirea textelor și învățarea prin memorare a cântecelor, a scripturilor și a psalmilor. Acesta nu este tipul de învățare pe care Pestalozzi îl considera eficient; dimpotrivă, el dorea ca elevii să poată învăța într-un cadru mai puțin restrictiv. Pestalozzi și-a dorit ca studenții să învețe printr-o abordare practică, ceea ce înseamnă că, având în vedere instrumente și o privire de ansamblu simplă a ceea ce vor realiza, elevii ar trebui să poată ieși și aduna informații pentru a veni cu răspunsuri proprii. Copiii nu ar trebui să primească răspunsuri, ci ar trebui să ajungă ei înșiși la răspunsuri, spunea pedagogul. În loc să aibă cunoștințe care erau în primul rând verbale (artificiale), Pestalozzi a văzut că acele cunoștințe care au fost asimilate practic sunt cele mai folositoare.
Pestalozzi a dezvoltat două faze legate de instruire: metoda generală și metoda specială. Metoda generală în care profesorii urmau să creeze un mediu școlar sigur din punct de vedere emoțional a fost o condiție necesară pentru implementarea metodei speciale. Subliniind învățarea senzorială, metoda specială, folosind principiul Anschauung, presupunea formarea unor concepte clare din impresiile senzoriale. Pestalozzi a conceput o serie elaborată de lecții cu obiecte clasificate, prin care copiii au examinat minerale, plante și animale și artefacte create de om, găsite în mediul lor. În urma unei secvențe, instrucțiunile au trecut de la simplu la complex, de la ușor la dificil și de la concret la abstract, ceea ce a conferit eficiență învățării.
Cultura morală, ce face pe om stăpân pe instinctele sale animalice, e scopul cel din urmă al vieţii istorice a omenirii. Egoismul, în care fiecare om priveşte pe celălalt ca hrana sa, ca mijloc pentru poftele sale şi pentru interesele sale, iar nu ca făptură independentă, e izvorul obştesc al demoralizării.
În 1801, Pestalozzi publică ”Leonard și Gertruda”, tipărită la noi la Editura Alcalay în 1930, tradusă de I.C Petrescu. Această carte din a treia perioadă a lui Pestalozzi conține cele mai importante principii ale didacticii sale, ieșite din experiența sa practică și din observațiile adunate în lungii ani petrecuți în diferitele școli.
„Omul vine pe lume în ceea ce priveşte trupul, spiritul şi inima, capabil cu adevărat de dezvoltare, dar nedezvoltat. El poate rămâne nedezvoltat, poate rămâne în părăsire, poate fi rău instruit, dar nu trebuie lăsat în părăsire, ci trebuie să devină puternic şi agil fizic, inteligent în ceea ce priveşte spiritul şi moral în ceea ce priveşte inima. (…) Ochiul să vadă, urechea să audă, piciorul să meargă, iar mâna să apuce. La fel, inima să creadă şi să iubească și mintea să gândească. “ (”Cântecul lebedei”)
În Birr, unde e înmormântat pedagogul, i s-a ridicat un monument cu următoarea inscripție, care sintetizează foarte bine întreaga activitate a lui Pestalozzi:
”Salvatorul săracilor în Neuhof.
Predicatorul poporului în Leonard și Gertruda.
Părintele orfanilor în Stans.
Fondatorul școalei populare în Burgdorf.
Educatorul omenirii la Iverdon.
Om, creștin, cetățean.
Totul pentru alții, nimic pentru sine.”
Contribuția primordială a lui Pestalozzi la educație a fost filosofia sa generală a educației naturale, care a subliniat demnitatea copiilor și importanța angajării active a copiilor în utilizarea simțurilor pentru a explora mediul înconjurător. Mai exact, moștenirea sa către educatorii de mai târziu a fost accentul pus pe dezvoltarea fizică, mentală și psihologică holistică a copiilor, accentul său pe învățarea empirică, reformele sale au constat în emanciparea metodelor educației elementare și ale profesorilor și anticiparea progresismului centrat pe copil.
