pe unde-au trecut mâinile tale amuțesc clopote.
spuza nopții se clatină spre capătul roșu-al
răbdării de-a fi.
fruntea și botul umed al soarelui răscolind
frunzișul ființei.
penelopele s-au repezit să ne întrebe,
știi?
de-aș mai avea curajul călătoriilor pe ape
n-aș sta la trecerea unde ochiul nu-i verde
nicicând.
pe unde-au trecut mâinile tale s-au ridicat
biblioteci pline de rafturi
pline de femei cu cotoare de aur
citești în neștire și când obosești
rupi foaia de la sfârșit
te învelești cu grijă până-ți ajunge
titlul sub bărbie.
foto painting Mark Demsteader sursa
De aceeași autoare citește și într-un felinar
te învelești cu grijă până-ți ajunge
titlul sub bărbie.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.