Panoramă a istoriei umanității – „Străbătând secolele”, „Paradisuri pierdute” (vol. I)

Astăzi, în epoca ultra-tehnologizării, dar și a crizelor de tot felul, inepuizabilul Éric-Emmanuel Schmit aduce în prim-plan un proiect colosal. După mai multe lucrări scurte sau medii, scriitorul a pornit într-o aventură copleșitoare: să (re)scrie istoria umanității, din epoca neolitică până în zilele noastre. Pe baza miturilor fondatoare ale culturii noastre, în primul rând „Biblia” și „Epopeea lui Ghilgameș” – pe care le revede și le actualizează – , Éric-Emmanuel Schmit explorează trecutul pentru a arunca lumină asupra prezentului. Cărțile fondatoare ale civilizațiilor sunt tocmai povești care încearcă să organizeze sensul, să explice cum s-a ajuns acolo. Ca atare, sunt la vedere influențele din „Ghilgameș” și „Biblie”, dar autorul oferă o altă versiune decât cea a poveștilor care au ajuns până la noi. Probabil, este o modalitate de a arăta modul în care bărbații sunt legați de ficțiuni comune în care cred.

„Paradisuri pierdute” este prima parte a acestui ciclu romanesc. Pe fundalul unui potop, prezintă un erou care a devenit nemuritor, Noam, care va însoți cititorul de-a lungul acestei ambițioase călătorii în timp. Cu acest roman de aproape cinci sute de pagini, o magistrală epopee, Éric-Emmanuel Schmit lansează un îndrăzneț pariu: acela de a conduce cititorul în acest lung calvar literar-istoric, departe de obiceiurile și cele mai mari succese ale sale. Primul volum tocmai a fost lansat. Să fi fost Paradisul în epoca neolitică? Avem să aflăm din paginile opusului inaugurat odată cu noua serie „Străbătând secole”. Autorul desenează o paletă de protagoniști îndrăgostiți și o poveste cât se poate de captivantă. Romanul monumental devine o saga fascinantă, care ne amintește de cele ale lui Balzac sau Proust. Omenirea a parcurs o călătorie care nu are întoarcere. De aici și titlul „Paradisuri pierdute”. Citind titlul, te întrebi despre progres. Acum, trăim într-o interdependență care a fost exacerbată de pandemie. Și nici nu putem merge să trăim în altă parte, așa cum au putut să facă strămoșii noștri în vremuri de război. Acestea fiind spuse, scufundarea în civilizația umană îl entuziasmează pe scriitor la fel de mult ca pre-civilizația. Autorul pleacă de le premisa că oamenii au disprețuit aceste vremuri fiindcă și le imaginau pline de ignoranță și dificultăți. Practic, Noam este un erou, așa cum ne place să-i venerăm în literatură: inteligent, talentat, sensibil și teribil de uman. Defectele lui îl fac atrăgător, iar victoriile lui ne încântă. În spatele trăsăturilor lui Noam, se află – evident – legenda lui Noe, care poate fi intuită. Éric-Emmanuel Schmit folosește „Potopul” drept cadru general al poveștilor sale. Ce este surprinzător: pericolele de atunci reflectă și o bună comparație a lumii contemporane. Scrisul rămâne un proiect existențial. Derulând secolele, îmbrățișând veacurile, simțind răsturnările, de parcă Yuval Noah Harari s-ar fi intersectat cu Alexandre Dumas, de mai bine de treizeci de ani, acest proiect titanic îl preocupă pe Éric-Emmanuel Schmit. Acumulând cunoștințe științifice, medicale, religioase, filosofice, creând personaje puternice, înduioșătoare, vii, el creează astăzi și ne propulsează dintr-o lume în alta, din preistorie până în zilele noastre, de la evoluții la revoluții, în timp ce trecutul luminează prezentul.

Cu cât omenirea se va concentra mai mult asupra muncii și se va specializa în tehnici, cu atât mai puțini oameni le vor pune în comun. Practic, astăzi ne aflăm mai degrabă într-o perioadă de ignoranță împărtășită. Specializarea îi păstrează  doar pe cei care nu pot face mare lucru. E o fericire să gândești că omul poate fi considerat o gazdă printre ‘oștile Naturii’, fără un statut superior sau unul excepționl. Gândindu-ne la strămoșii noștri, realizăm că autonomia a reprezentat o forță. În acest sens, Noam, eroul acestui prim volum, dă o definiție destul de acerbă a civilizației: „a permis supraviețuirea geniilor și a cretinilor. Cretinul nu este bun de nimic, geniul e bun doar pentru un singur lucru”. Noam știe tot ce poate ști un om al vremii sale: să facă foc, să coasă haine, să vâneze, să mănânce o plantă și nu o alta… El are cunoștințe bine împărțite. Prin urmare, în urmă cu opt mii de ani, când s-a născut, Noam nu și-a putut imagina destinul său (viitor): o nemurire care îl va conduce prin toate epocile și îl va face să se confrunte cu mai multe drame. Primul îl va marca pentru totdeauna. Tatăl său, Pannoam, șeful satului, decide să o ia pe tânăra Noura drept a doua soție, de care Noam se îndrăgostise nebunește. Odată cu această trădare, tânărului i se va nărui imaginea tatălui, căruia îi fusese mereu devotat. Iar satul, dezamăgit, va cere foarte repede un nou reprezentant.

Éric-Emmanuel Schmit încearcă să elimine din prejudecățile cu care astăzi ne confruntăm în raport cu personajele sale. Așadar, el afirmă că, în perioada neolitică, bărbații aveau dinți mai buni decât noi, și erau mai înalți pentru că nu mâncau nici cereale, nici alimente industriale. De asemenea, speculează antropologic și istorisește despre un personaj care a supraviețuit unei amputări (justificând cu faptul că în mai multe morminte, s-au găsit dovezi ale operațiunilor reușite de când oasele s-au vindecat). Scriitorul continuă în linia aceasta, afirmând că au fost exhumate schelete de femei infirme, ale căror decese au survenit mult după rănile lor. Motivele acestea confirmă că strămoșii noștri nu i-au abandonat pe cei fragili, slabi, handicapati, ci i-au integrat în clan și familii. Anecdotic sau nu, ni se strecoară și povestea aspirinei, revenind la scoarța de salcie, ilustrând o cunoaștere străveche, care a fost dobândită prin moduri de raționament foarte diferite de ale noastre. Scrierile abundă în descrierea unor veritabile surse de învățătură: reveria, hipnoza, spiritele. Bunăoară, cunoașterea a fost obținută prin mijloace „extrarationale”. Cum să nu ne amintim că în epistemologie, ipoteza este întotdeauna momentul irațional al unui proces rațional? Pe lângă intriga istorică preluată, textul narativ este surprinzător de inventiv. Autorul demonstrează și aici o imaginație debordantă și uimește până la ultima pagină. Calvarurile lui Noam și ale celor dragi lui ne țin în suspans. Pe parcursul textului, vedem cum ideea lui Dumnezeu, percepută inițial ca furios sau răzbunător, este rafinată și clarificată.

Mereu, romanul lui Éric-Emmanuel Schmit expune constantele umanității. Prezintă, în paginile sale, întrebările omului, energia adunată pentru a supraviețui, dar și anxietatea. Sunt extrem de atrăgătoare variariile pe care omul le introduce inventându-și povestea, trecând de la statutul de vânător-culegător la cel de sedentar. Odată cu Potopul, avem trecerea la o lume în care omul decide să părăsească orașul lacustru, să se stabilească pe uscat, nemaifiind gazda Naturii, ci transformându-se în dominator. Apoi va fi prezentată ‘inventarea’ orașului din Mesopotamia, cu clase sociale și, de asemenea, sclavie. În toate acestea, se resimte tandrețea autorului față de unele dintre personajele sale, cum este unchiul lui Noam, Barak, care a rămas nomad și, de asemenea, dă dovadă de un anumit simț al umorului. Astfel, Barak s-a exclus din sat, este un «sălbatic bun», așa cum l-ar fi considerat Rousseau. Filosoful spune: „proprietatea este cea care a creat invidia și relele societății”. Barak nu deține nimic, trăiește în mijlocul Naturii. Drept urmare, el nu are chef și nici măcar nu a vrut să-și recucerească, de la fratele său, femeia iubită. Are capacitatea de a râde de ceea ce l-ar putea face să plângă.

Ca și Bergson, Éric-Emmanuel Schmit crede că toate religiile au aceeași inimă – o inimă de foc, o inimă mistică. Nu degeaba, autorul declară: „Numai cei care iubesc și respectă legile Naturii vor supraviețui cataclismelor”. A plasat intriga romantică a cărții sale în contextul crizei ecologice prin care trecem ilustrând efectele nocive ale transumanismului. În timp ce umanismul este conștientizarea vulnerabilității umane și a moralității responsabilității care rezultă din aceasta – cu ideea că mortalitatea noastră este baza existenței noastre – transumanismul pretinde că putem evada din condiția umană. Pe lângă faptul că această utopie nu se va împlini niciodată, este o nebunie care conduce la război – între bogați și săraci, cei care vor putea accesa aceste tehnologii și cei care nu. Prin urmare,  această ideologie aduce opusul a ceea ce a promis. „Nimeni nu trăiește exact la vremea lui”, spune Noam într-o notă mică. Cu toții trăim, intermitent, prin visele, aspirațiile noastre, într-un alt timp decât cel căruia îi aparținem. Acestea sunt spațiile care permit poezie și reverie.

Ceea ce demonstrează, încă  de la primele pagini, scriitorul este faptul că una dintre caracteristicile omului este aceea de a avea o conștientizare a lucrurilor de la distanță. Omul este un «animal cu întrebări». Când totul devine prea complicat, umorul ne salvează. Umorul și înțelepciunea fac posibil să înlocuim întrebările, să le suportăm atunci când nu putem răspunde. Feriți-vă de cei care ar îndrăzni să susțină că Éric-Emmanuel Schmit devine „comercial”. Cuvintele autorului, limbajul său – sublimează întregul pentru a oferi o capodoperă literară, de o calitate rară. Prin verbul său lucrat, el ne arată contrariul. „Străbătând secolele” devine punctul culminant a peste treizeci de ani de reflecție și documentare; este o ‘introducere’ și un ‘aperitiv’ sublim. Acum așteptăm continuarea, domnule Schmitt! Următoarele !

„Străbătând secolele”, „Paradisuri pierdute” (vol. I)

Traducere de Doru Mareș

Editura: Humanitas Fiction

Serie de autor: Éric-Emmanuel Schmit