Și Dumnezeu în toate astea? – „Omul care vedea dincolo de chipuri”

Ce leagă, într-un mod universal și atemporal, violența de credințele într-un Dumnezeu care se presupune că este protectorul „turmei sale”? Adesea confruntați cu violența, occidentalii lumii actuale se trezesc interogându-se: „Și Dumnezeu unde e în toate astea?” Dincolo de ceea ce ar putea părea doar o poveste nutrită de preocupările unui Occident mereu amenințat de efectele terorismului islamic, regăsim relația paradoxală dintre rău și religie.

Éric-Emmanuel Schmitt își trimite cititorii către The Sixth Sense /Al șaselea simț (impresionantul film semnat de de M. Night Shyamalan) în noua sa carte, Omul care vedea dincolo de chipuri.

Bizara apropiere dintre lumea celor vii și cea a spiritelor celor plecați dintre vii e plasată într-o carte bine ancorată într-o realitate tulbure, mereu confruntată cu sângeroasele fenomene ale radicalizării islamiste. Neobositul autor se strecoară printre personaje cu mult farmec și umor, așa cum îi șade bine unui scriitor a cărui operă de căptușită cu autoderiziune. Regăsim un nou și tulburător roman încărcat de suspans și judecăți de natură filosofică. Éric-Emmanuel Schmitt aduce în prim-plan reflecții ludice, dar puternice, despre dumnezeire și încearcă să fixeze raporturile dintre moarte, terorism și media.

Așadar, Augustin, un tânăr jurnalist stagiar la ziarul local «Demain», acest ins care trăiește la limita subzistenței, supraviețuiește unui atentat terorist din Charleroi (Belgia). Un kamikaze strigase «Allah Akbar !»/«Allah e mare!» înainte de a se detona și de a lăsa în urmă opt morți și 25 de răniți. Hipersensibil, de o timiditate maladivă, Augustin Trolliet, deși are un fizic ingrat, se bucură, totuși, de un dar: poate vedea ceea ce alții nu pot. După atac, a văzut un spirit rău în jellaba (haină marocană) de pe umărul teroristului. Bunăoară, el devine un martor prețios pentru poliție. Când îi pun întrebări, oamenii legii nu bănuiesc însă că timidul Augustin are această capacitatea care-i permite să vadă dincolo de limitele percepției și deducției dintr-o anchetă. Ajutat de vocile unor prezențe inefabile, protagonistul pornește pe un drum la capătul căruia va reuși să afle răspunsuri la marile întrebări neliniștitoare și să devină un adevărat erou. Autorul remarcă faptul că „oamenii Cărții” nu dețin monopolul masacrelor, dar paginile abundă de sânge. Éric-Emmanuel Schmitt conchide: „Cei care lovesc vor să aibă dreptate și să nu fie contraziși. Nefericiții! Își doresc marmură acolo unde curge doar apă.” Scriitorul îl pune pe Augustin Triollet în contact cu Dumnezeu. Cititorii nefamiliarizați cu opera lui Schmitt nu trebuie să își imagineze vreun bătrân bărbos, într-un nimb luminos, cu brațele larg deschise, ar fi pe o cale greșită. Creatorul apare sub forma „hugoliană” a unui «Mare Ochi». Tonul glumeț, adesea ireverențios, îi va familiariza, totuși, cu pilde din Vechiul și Noul Testament. Oare cine s-ar plânge?

Sub privirile sale de visător solitar, acest doctor în Filosofie – membru al Academiei Goncourt – adună interogațiile literaților parizieni și caute să afle, din spatele eroilor săi, misterul divin. În acest roman a încercat să sintetizeze componentele operei sale, fascinându-și cititorii devotați. Aflat pe marginea patului său de spital, dorind să ascundă această viziune, Augustin este bănuit că a mințit. Îl știa pe Hocine Badadi? Pe drumul tânărului apare  un anume romancier, Éric-Emmanuel Schmitt. Acesta e disponibil pentru un halucinant interviu cu Dumnezeu, numit «Marele Ochi» (denumire care se regăsește în cele  trei mari religii monoteiste), acordat lui Augustin, explicându-i calm că textul religios este o sursă de adevăr, dar că citirea lui a fost în orice moment riscantă. Grație pasiunii sale pentru spiritualitate și filosofie, Augustin combină cele două misiuni pentru a atinge apoteoza existenței sale: să discute cu Dumnezeu însuși și să-I pună direct întrebarea. Prin urmare, sub efectul medicamentelor, Augustin îl intervievează pe Dumnezeu despre activitatea sa literară.

Dar Dumnezeu și-a oprit „cariera” pentru că oamenii nu au înțeles cărțile sale. Metafora este clară, iar reflecția scriitorului pare simplistă: „Trebuie să știi să citești cărți, începând cu cărțile sacre. Lectura este cea care face cartea, ci nu cartea pe care o citește. Pentru Éric-Emmanuel Schmitt, aceeași carte poate fi citită ca „un apel la crimă, violență sau ca un stimul pentru a fi mai grijuliu, mai primitor, mai deschis”. Într-o societate lipsită de profunzimea unei veritabile culturi religioase, ultimul roman semnat de Schmitt devine un luminos breviar; chiar și „crezând agnostic”.

Pentru că abordează problemele esențiale prin intermediul noutății: clarifică relația dintre sacralitate și violență, are îndrăzneala de a-L pune pe Dumnezeu în discuție și de a plasa oamenii în fața responsabilităților lor. „Sunt bolnav de oameni”, spune Dumnezeu în interviul său cu Augustin. Oamenii nu s-au gândit niciodată la lietratură, ci au născocit dogme pe care le-au apărat cu multă violență. Éric-Emmanuel Schmitt își provoacă cititorii, îi face să gândească, să cântărească, să comenteze, așa cum făcuseră înaintea sa Diderot sau Pascal. Conștient de faptul că romanele nu schimbă lumea, Éric-Emmanuel Schmitt consideră că – ocazional – unele dintre ele chiar pot schimba complet o persoană. „Întotdeauna trebuie să aruncați cartea peste bord și, da, poate că va fi tocmai cartea de care a fost nevoie pentru acea persoană dornică să gândească mai corect. O carte este întotdeauna o mână întinsă.”

Éric-Emmanuel Schmitt: „Omul care vedea dincolo de chipuri”, Editura Humanitas Fiction, București, 2018

Roman, Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmit, Traducere și note de Liliana Donose Samuelsson