Omul ca o îmbrățișare
Scrisul, profesie de credință – sunt primele cuvinte ce îmi înfloresc în grădina gândului citind poemele din volumul „Omul ca o îmbrățișare” al lui Alin Radu: Tot ceea ce am citit/ Îmi aparține mie,/ Iar ceea ce am scris/ Să fie-al tuturor.
Versurile învăluie, mângâie și promit cum privirea curată a unui copil matur care îți întinde un măr: N-ai atâta trup, femeie,/ Cât port eu îmbrățișare. O caldă uimire te cuprinde văzând cum se îmbrățișează rimele, cum ritmul umple forme rotunde, proporționate de suflarea unei povești pierdute demult, dar regăsite cu totul pe neașteptate: Eu când iubesc, iubesc frumos și sfânt./ N-am mâini de hoț ce pradă și omoară,/ Stau jertfă aplecată/ Spre ultimul cuvânt,/ Iubesc de la-nceput și pentru prima oară.
Îți pare că parcurgi sonetele unui trubadur pe cât de medieval, pe atât de plin de prospețime și naturalețe, sensibilitatea nu se va demoda niciodată, ba mai mult, e bijuteria purtată mereu la gât, cruciulița pe care n-o mai dai jos: Când ne-om iubi, femeie, pe coli de testament,/ Dovezi mângâietoare că viața mi-a fost vie,/ Vei râde că n-am, totuși, un singur argument,/ Să-ți răstignesc făptura pe-o lume de hârtie.
Chipul iubirii e multiplicat la nesfârșit ca într-o oglindă-spirală împletită din străluminări spirituale, erotice, platonice… e același și mereu altul, într-o armonie ce-ți atinge cele mai adânci straturi afective: Sărută-mă cu iad… să fie iadul tău, Nebun mi-a fost norocul și cruntă bucuria./ Eu te-oi urma regină la rău și la mai rău,/ Că totuși, deolaltă, mai scurtă-i veșnicia. Cum să nu te tulbure, cum să nu te înalțe?
Poezia lui Alin Radu e punct luminos, dar și dimensiune metafizică: Cu teamă am pipăit și am urlat că Este!/ Cu palma-mi păcătoasă, eu coasta I-am atins./ Dovadă sunt de-ntregul, cu tot ce-i omenește,/ Că Necuprinsul, totuși, se las-a fi cuprins.
Și eu pot exclama – după ce am „pipăit” volumul „Omul ca o îmbrățișare” al lui Alin Radu, că poezia ne rămâne veșnica, nemuritoarea Iubită: Iubito, calcă lumea pe noi ca pe morminte,/ Din coasta mea strivită doar tu vei învia,/ Dar orice pas ce umblă pe noi și nu ne simte/ Ne-o frământa-mpreună și ne-o apropia, în timp ce, totuși, în ureche îmi sună eminescian versurile din Noaptea poetului: Culcă-te și tu, poete,/ – Iată, dusă-i noaptea ta,/ Cupa ți-e demult deșartă,/ Pana ți-ai golit cumva./ N-ai să poți tu umple somnul/ Sufletelor ce par vii,/ Nici în lumea de-ntuneric/ Stea de nord n-o să le fii.
Alin Radu – crez
„O poezie este, mai degrabă, o specie superioară, care te alege în funcție de cât ești de pregătit pentru a o întâlni. Intră efectiv în ADN-ul cititorului și poate fi transmisă natural din generație în generație. O poezie este o lume întreagă, care își are propriul ecosistem, se naște prin scris, trăiește prin cel ce se lasă impregnat de ea, dar, paradoxal, nu moare niciodată.”
foto sursa
Citește și Tu să te-ngădui
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.