Bunica, draga de ea, ne spunea, mie şi surorii mele, pe vremea când încă-i mai încăpeam în poală şi timpul avea răbdare cu noi, că suntem precum Mureşul şi Oltul. Ne amintea mereu legenda naşterii celor două râuri cu trimitere directă la firile noastre. Oltul curgea mai mereu lin şi împăcat-asta era sora mea, iar Mureşul venea năvalnic, albia nu-l cuprindea, de cele mai multe ori,- aici ma regăseam eu. (Unele caracteristici mi-au rămas. Ce-i drept, în timp, s-au mai îmblânzit câteva, iar altele s-au ascuţit şi mai tare. )
Astăzi, cu ani buni trecuţi de când mă faceam ghem în poala cernită a bunicii, deschid ochii mari pentru că aş vrea să înţeleg. Aş vrea să înţeleg despre fiecare clipă când mi-au fost daţi oameni care au curs alături de mine bucăţi de vreme, care şi-au julit genunchii alături de mine peste pietrele albiei mele, care au văzut şi au simţit cu intensitate ca şi mine. Aş vrea să înţeleg cum s-a întâmplat oboseala, oprirea, renunţarea. N-am ştiut să-mi dozez curgerea în favoarea mea, să împart picurii cu egoismul de a-mi rămâne. În năvalnica revărsare, uneori, am luat pe sus şi intensitatea mea a speriat, a cauzat judecăţi şi a creat depărtări care păreau o opţiune mai bună.
Ştiu, m-aş putea gândi la sensul disculpării venit odată cu teoria asta: cei care s-au oprit, nu-mi erau daţi pentru cursă lungă, pentru descoperirea minunilor din traversarea mea! Bine, o pot adăuga celorlalte variante şi pe asta, dar este răspunsul menit să mă aşeze în linişte?
Pe cei care i-am pierdut înţelegând lecţia purtată odată cu intrarea şi ieşirea lor din viata mea, i-am lăsat asezaţi în mulţumirea că mi-au fost daţi, că atât cât le-a fost întovărăşirea, a fost cu folos.
Unii s-au oprit repede şi apoi au alergat în urma-mi să-mi regăsească cursul. Tardiv de târziu! Alţii mi-au adus reproşuri arzătoare, acide, încercând să-mi domolească ritmul, spunându-mi că este o greşeală să fiu ceea ce sunt. Au ridicat stavile înaintea spiritului meu şi au punctat despre cât de greşit îmi trăiesc zilele, despre zbaterea inutilă, după părerea lor. M-am conformat o vreme. Doar o vreme. Sub tirajul judecăţilor, m-am domolit, uitând menirea şi ceea ce scris a fost să fiu. Clocotul de la baza fiinţei mele mocnea precum o lavă ce-şi căuta drumul către ieşire. Şi nu mult i-a trebuit până a reuşit.
I-am plâns pe toti. În mine, cu mine, mi-am dorit să-i port cu iubire, dăruind , descoperind frumosul şi îmblânzind timpul. Mi-am dorit să ne petrecem în nesfârşita mare a mulţumirii că ne suntem. Am greşit îndeajuns pe parcurs, încât să ştiu că îmi doresc preţuirea şi rămânerea aproape. Am traversat văi şi am măturat prin trăiri neţărmurite atâtea momente! N-am dorit nicio clipă să revărs nemulţumirea, deznădejdea ori nefolosul.
Eu sunt Mureşul. Năvalnic şi mistuitor, hrănesc şi dăruiesc din a mea viaţă fără nicio greutate. Înverzesc maluri şi port în carusel zâmbete şi hohote de viaţă. Nu mă opresc pentru că n-am timp. Prea multe de trăit, văzut, simţit.
Nu mă opresc nici dacă curg suspinând în pierdere, neînţelegere şi renunţare. Tu, tu cel îmbrăţişat cu toate valurile, cu întreaga albie, tocmai pe tine nu te-am vrut renunţând! Pe tine te-am vrut până la revărsarea finală, până mi-aş fi găsit odihna în laguna cea de pe urmă.
Pe tine te-aş fi dorit înţeles în venire şi-n plecare. Ţie ţi-aş fi dăruit toate clinchetele şi clipocelile apelor mele, odele mele cântate, toate ţie!
Uneori, sălbatică-n neînţelegere, mă-ntreb: un Olt de-aş fi fost, ai fi rămas?!… şi-mi răspund îmbrăţisând viaţa: rămân doar cei care curg cu aceeaşi intensitate, care împărtăşesc acelaşi entuziasm despre viaţă şi ale ei valori!
Citiți și despre Paulo Coelho
