În contextul epidemiei de COVID-19 cu care omenirea se confruntă în această perioadă, gesturile firești de apropiere fizică precum o strângere de mână, o îmbrățișare sau un sărut pe obraz care se întâmplă atunci când oamenii întâlnesc pe cineva cunoscut și se salută între ei, sunt privite acum cu suspiciune și cu ezitare, de teama riscului transmiterii noului coronavirus. Ideea strângerii de mână, până acum un gest reflex care însoțea salutul verbal, provoacă mai degrabă o strângere de inimă izvorâtă din teama de boală, de moarte, de necunoscut până la urmă.
Robert Kennedy
Istoria îndelungată a acestui obicei practicat în semn de încredere și de egalitate își are originile în Antichitatea îndepărtată; mărturie stau texte vechi descoperite de arheologi, în care ni se relevă faptul că acest obicei de a saluta exista în Grecia antică, în secolul V î. Hr. O altă dovadă în acest sens este și o stelă funerară expusă la Muzeul Pergamon din Berlin, pe care se poate observa imaginea a doi soldați care-și strâng mâna. Același gest poate fi observat pe un alt monument funerar datând din secolul IV î. Hr., înfățișându-l pe Thrasea și pe soția sa Euandria strângându-și mâna. La romani, în schimb, salutul era însoțit de strângerea antebrațului, ca un simbol de pace și de egalitate.
Majoritatea relațiilor sociale între bărbați de-a lungul istoriei erau caracterizate de raporturile de putere dintre aceștia. De exemplu, un vasal nu era considerat niciodată egalul seniorului, conform dreptului seniorial. Așadar, ei nu-și strângeau niciodată mâna. Cel mult, vasalul își punea mâinile împreunate în cele ale suzeranului și se prosterna în fața acestuia în semn de supunere. Tot o formă de salut și de supunere în acelasi timp se practica în țările române, atunci când boierii sărutau mâna domnitorului, obicei preluat de la Curtea otomană.
Salutul însoțit de strângerea mâinii ar fi fost, se pare, introdus în occident în secolul al XVI-lea de către Sir Walter Raleigh care activa în serviciul Curții britanice. Cert este că această formă de salut, indiferent de originea ei, este utilizată atunci când vrem să felicităm pe cineva, când vrem să-i urăm „bun venit” sau să-i mulțumim. Însă ea mai poate însoți încheierea unui acord sau poate confirma apartenența la un anumit grup social. Strângerea mâinii este o formă socială de comunicare, puternic ilustrativă, întâlnită inițial doar între bărbați, doamnele beneficiind de „sărutări de mână” din partea domnilor, iar asta până în secolul al XX-lea, când au adoptat și ele acest obicei.
În această perioadă în care omenirea este greu încercată, una dintre recomandări, pe lângă spălatul corect și cât mai des pe mâini, menținerea distanței sociale, mergând până la izolarea în casă atât cât este posibil, purtarea unei măști și a unor mănuși atunci când chiar trebuie să ieșim din casă, este și aceea de a evita salutul însoțit de strângerea mâinii, specific societății europene și nu numai. Poate că ar trebui să găsim o altă formă de salut, care să nu implice atingerea, iar inspirația ne-ar putea veni privind spre alte culturi, deși se pare că salutul verbal însoțit de atingerea fizică este prezent și în alte culturi. Sau poate ar trebui, măcar pentru o perioadă mai lungă, să ne limităm la salutul verbal.
Va amintiți de săritura în înălțime pe care trebuia să o facem în scoală la ora de educație fizică ridicând genunchii la piept? Ceva de genul acesta există în Kenya; este un dans numit adamu, cu care tinerii războinici masai îi întâmpină pe turiști, constând în sărituri cât mai înalte, cu genunchii flexați. La origine, acesta era un dans de ceremonial interpretat de tineri în cadrul unei manifestări ritualice de trecere la viața de adult.
În Emiratele Arabe Unite se practică atingerea nasurilor ca formă de salut; degeaba autoritatea sanitară recomanda în schimb strângerea mâinii în 2014, când bântuia (și atunci!) o formă de coronavirus responsabil pentru izbucnirea epidemiei de sindrom respirator din acea perioadă.
În Tibet, un obicei pe cale de dispariție este „trasul de limbă” la propriu; acesta datează de prin secolul al IX-lea și îi este atribuit împăratului Langdarma, cunoscut pentru cruzimea sa față de budiști.
Femeile din tribul Kalash din Pakistan, se salută atingându-și una alteia părul. Hongi este salutul tradițional maori, prin care neo-zeelandezii își ating nasul și fruntea; mai este practicat si în cadrul unor ceremonii ritualice și ca formă de întâmpinare a demnitarilor străini.
În Japonia salutul ține de etichetă, iar forma lui actuală datează de pe timpul shogunilor; oamenii se apleacă în față (mișcarea pleacă din talie), cu spatele drept, cu mâinile pe genunchi – femeile – sau întinse pe lânga corp – bărbații. În India, picioarele fiind în contact direct cu solul sunt considerate a fi impure, de aceea să atingi piciorul cuiva este o formă de salut prin care se arată respectul față de acea persoană, adoptată în special de vârstnici și de persoanele religioase.
Cât #stămîncasă avem timp destul să găsim noi o modalitate de a ne saluta cunoscuții fără să ne atingem mâinile sau să ne îmbrățișăm și să ne sărutăm pe obraz. Mult mai important este să nu fim indiferenți față de recomandările medicilor și față de suferința semenilor noștri, dacă vrem să dăm mâna cu viața.
Tot ceea ce se întâmplă acum nu este un test ușor pe care ni-l dă viața, însă noi nu suntem suficient de conștienți de puterea pe care o deținem, pentru că stă în puterea fiecăruia dintre noi să facem o schimbare în comportament față de noi înșine și față de ceilalți. Omenirea trebuie sa învețe o lecție, mulți dintre noi o vor face, însă alții vor rămâne corigenți la capitolul evoluție; pentru că este vorba și de adaptare, iar învățarea și adaptarea înseamnă evoluție.
Citiți și „Cât te-aș fi iubit, dacă te-ai fi întors”
