Site icon Bel-Esprit

O pată de sânge care vorbeşte – Nichita

Nichita Stănescu

Nichita în amintirile lui Adam Puslojić

Poetului și traducătorului sârb Adam Puslojić – care este, din 1995, și membru de onoare al Academiei Române – i se spune prietenul literaturii române.

Puslojić i-a tradus în limba sârbă pe cei mai mari poeți români, de la Eminescu la Bacovia, Arghezi și, mai ales, Nichita Stănescu. De Nichita îl leagă zeci de amintiri și o prietenie frumoasă ca un mit.

Adam Puslojić cu o copie a unuia din autoportretele lui Nichita

Printre mărturisirile poetului – într-un articol semnat Anca Bălălău, din 11 martie 2021 – iată una legată de ultima sa întâlnire cu Nichita:

Așa cum am spus, a scris 27 de autoportrete. Primul și ultimul din cele șapte scrise la Belgrad, au fost de fapt un joc euristic. Nichita a venit la mine la masă, unde îl aștepta toată lumea glorioasă: Desanca Martinovici, Milenka Vasco Popa, președintele nostru cel pe care l-ați cunoscut, el a venit primul, locuia la niște km de Dunăre.

Îi zic: ”Măi, bătrâne, scrie tu ceva, până vin ceilalți.”

Aveam un caiet uriaș, caseta teoretică a clocotismului. Noi am avut o mișcare de avangardă, clocotismul, unde au participat puternic Nichita, Geo Bogza, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gellu Naum, o mulțime de pictori, Sorin Dumitrescu, Corneliu Baba, Mircea Dumitrescu etc.

I-am dat acel caiet și văzând ce era pe masă, plin de mâncăruri incredibile, icre, cârnați, fasole, îmi zice: ”Acum n-am talent”.

”Bine, îi zic, scrie atunci așa: eu poetul național al României, Nichita Hristea Stănescu, azi n-am talent. Pui data și te semnezi.”

Mi-a luat caietul și a dispărut cam vreo două ore. Credeam că a adormit în cameră. Întrebau musafirii de el. La un moment dat apare transpirat, îmi întinde caietul pe care nici nu l-am deschis atunci. A rămas până la finalul petrecerii, nu se îmbătase, i-am condus pe toți musafirii și voiam să-l duc și pe el. Abia după ce au plecat toți, am deschis caietul și am găsit ceea ce scrisese:

”Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește”. Și asta, prin destin, i-a devenit epitaf…

Ultimul autoportret scris tot la Belgrad sună așa ”Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu?” A fost cu două luni înainte de a muri.”

Trist cântec de dragoste

Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba știe gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăsește.
Aerul e-nalt, tu ești înaltă,
tristețea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc mașinile.
Vine o vreme când plouă rece
și toate femeile poartă capul tău
și rochiile tale.
Vine și o pasăre mare, albă.

Citește și Nichita Stănescu – Oamneii sunt păsări

foto sursa

Exit mobile version