Cum ar fi dacă s-ar inventa o pastilă pentru fericire? Una din aceea micuță, albă, cu un soare rotund la mijloc, care să indice faptul că nu poate fi porționată. Se administrează a la long, de preferabil de cât mai multe ori pe zi. Fără interdicții, fără efecte secundare importante altele decât creșterea nivelului de endorfină, care, se știe, produce exaltare.
Tratamentul nu necesită prescripție medicală și nu costă mult, adică își poate permite oricine, indiferent de salariu, să își asigure o doză confortabilă de substanță. Nici de recomandare nu ar fi nevoie, așa încât vom putea evita interminabilele cozi la medicul de familie, alături de bolnavi adevărați. Iar farmaciile sunt deschise non-stop, majoritatea, dacă uităm cumva să ne aprovizionăm din timp chiar nu va fi nicio problemă, e foarte la îndemână să urcăm într-un taxi, la miezul nopții, și să ne alinăm suferința. Sau, mai bine zis, suferințele. Că sunt mai multe. Atât de multe încât vom căpăta mult prea curând o dependență de această pastilă mică, dar cu efecte atât de importante.
Cate Blanchett by Annie Leibovitz
Cred că nici nu ne mai dăm seama că le-am pierdut numărul, ”Suferinta este legea de fier a naturii”, spunea Euripide încurajator, dar, pentru cei care au nevoie de recomandări, o să încerc să îmi amintesc măcar o parte din ele, câte îmi vin pe loc în minte:
- Suferința cu sens sau fără sens, eroică sau masochistă prin valoarea obiectului sau a persoanei care o provoacă; între Prometeu și Sisif încape tot atâta frământare cât un munte, oriunde s-ar afla localizat;
- Suferința acută sau cronică, provizorie sau trenantă, în funcție de amploarea dezamăgirii provocate de șocul incapacității de a înțelege și asimila discrepanța noii situații față de propriile reprezentări sau credințe;
- Suferința asumată ca misiune, generatoare de compasiune față de cei aflați în suferințe fizice sau ca rezultat al unor calamități, de tip ”Maica Theresa”;
- Suferința istorică (christică) sau modernă, având ca sursă puternica frământare în legătură cu condiția umană: suntem ființe vulnerabile încă de la alungarea din Paradis, când ni s-a refuzat dreptul la eternitate, și, mai ales, de când am fost blestemați să ne căutăm perpetuu jumătatea, ca să refacem androginul – cum să nu suferim, deci, când nu va exista niciodată cineva care să ne completeze perfect, astfel încât nicio fisură a ființei mitice să nu mai fie vizibilă, s-ar întreba, pe bună dreptate, cei mai sensibili dintre noi… iar ceilalți, mai raționali și mai sobri, s-ar retrage în turnul lor de fildeș, unde vor consuma, într-o tăcere metafizică, gustul amar al absurdității unei existențe în care ”omul fără însușiri” nu își mai găsește niciun rost;
- Suferința politică e de-a dreptul o modă, pentru că în lumea celor care ne conduc, am devenit o monedă de schimb, valabilă pentru a răscumpăra pielea ursului aflat în inima pădurii;
- Suferința egoistă, crescută din propriul sine, inflamabilă până la limita riscului extrem, alimentată de orgoliu și egotism ca un foc de paie întețit de vânt; periculoasă în măsura în care niciun stimul din exterior nu o poate calma, deși durata ei de viață e foarte scurtă;
- Suferința din cauze existențiale, din infatuarea de a ne crede cel mai bun, sau, după caz, cel mai rău dintre toți muritorii, atât de profundă prin incapacitatea noastră de a ne situa într-o parte sau alta, la mijloc, in medias res, ceea ce ne-ar permite reechilibrarea;
- Suferința optimistă sau pesimistă, centrată pe viitor și mai puțin pe arsura momentului, una din singurele forme versatile, având, pentru cei mai mulți dintre noi graniță pe cât de visată, pe atât de imposibil de atins;
- Suferința creatoare, reminiscență a unor mituri în care Arta se naște din punctul acela miraculos în care pathos-ul iese din forța centripetă a universului interior și devine o forță centrifugă, capabilă să împrăștie în lume Frumusețea, după sublimarea ei din cenușa înfrângerii; poate că numai ea, dintre toate formele de suferință umană, are valențe taumaturgice, purificând sufletul și conferindu-i atracția atemporalității;
- Suferința din iubire – omniprezentă, universal valabilă, o boală cu acte în regulă, cu o cazuistică inepuizabilă și forme de manifestare infinit variabile, independentă de epoci, spații, categorii sociale, situată între filozofii și științe, un izvor nelimitat al vieții, al cunoașterii și al morții, în cele mai neașteptate forme ale ei; niciun alt flagel mai perfect dezvoltat simptomatic, mai imposibil de tratat cu mijloace omenești, nicio altă imagine mai desăvârșită mitologic, fiind în același timp fata Morgana, Meduză cu ochi otrăviți, nefericită Euridice și trufașă Atena, sanctificată Beatrice sau întunecată Persefona, ”cea care curmă lumina”… ei i se cuvine deplina atenție, ca sursă a tuturor celorlalte suferințe și întruchipare a Universalei Maladii…
“Nu suntem niciodată mai neajutorați și nefericiți ca atunci când pierdem dragostea.”, spunea despre ea Sigmund Freud, cel care, de altfel, o așezase în aceeași ecuație cu Moartea (Eros și Thanatos, instincte fundamentale, echivalente până la totala suprapunere), iar Paulo Coelho o absolutizează cât se poate de tranșant: „Dintre toate posibilităţile pe care le-a găsit omul ca să-şi facă rău sieşi, cea mai rea a fost Dragostea. Suferim mereu pentru cineva care nu ne iubeşte, pentru cineva care ne-a părăsit, pentru cineva care nu vrea să ne părăsească. Dacă nu suntem căsătoriţi înseamnă că nu ne iubeşte nimeni, dacă suntem căsătoriţi – transformăm căsătoria în sclavie.”
Factor relativizant, iubirea ca suferință are inclusiv acea putere de a face distincția de gen, inoperabilă în atâtea filozofii: “Femeia în dragoste suferă mai mult decât bărbatul, dar ştie să ascundă mai bine suferinţa.” (Euripide)…
Ș.a.m.d…
*****************
Ce voiam să spun, de fapt, este că azi începe zodia Leului, despre care se spune că stă sub semnul Soarelui (vă amintiți simbolul de la începutul descrierii), prin urmare al pasiunii și al puterii neînfricate.
Și că tot în 22 iulie (1946) a fost creată, la Geneva, Organizația Mondială a Sănătății. Cred că avem motive suficiente să avem deplină încredere în pastila noastră de fericire, fie că acolo sus, undeva, niște oameni minunați s-ar putea preocupa să o inventeze din te miri ce substanțe miraculoase, fie că am putem deștepta Leul din noi, capabil să ne apere de propria slăbiciune – perfect omenească, de altminteri.
Totul e să credem că în acest pahar cu apă rece stă soluția perfectă a miracolului de a exista, atât de lesne de administrat.
Citiți și Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.