O cultură care recompensează trădarea de sine, eul-fals, pretenția de invulnerabilitate, de superioritate intelectuală n-are cum să fie decât focar infecțios de narcisism.
În numele discriminării, feministele cer pentru femei privilegiul de a fi idealizate. Ele dictează fără preget ”bărbatul ideal” în funcție de nevoile și așteptările lor, de frustrările lor, dar protestează când se pune problema ca feminitatea să fie definită de bărbați. Chiar și doar cu superlative. E narcisism curat acest ”sense of entitlement”. Misandrie.
Orice bărbat are dreptul să fie cât e el de arogant sau de neajutorat, de zbuciumat, de plăpând, de misogin, de ne-empatic, după cum ele au tot dreptul să critice asta.
Dar e valabil, ar trebui să fie, și în contrasens. Ar fi cazul ca orice bărbat să aibă dreptul să critice faptul că femeile nu sunt suficient de caline, de îngăduitoare, de pasive, de metafizice, de cum vor ei și le convine. Și să nu se sinchisească nici ele.
E vorba de dreptul omului la exprimare, ceea ce implică desigur și exprimări inepte și ireverențioase. Sau dreptul la iluzie, la amăgire, la nesăbuință, la absurditate.
În relațiile intime e puțin diferit. Nu îți convine, nu stai. Dacă stai, nu încerca să schimbi. Asumă-ți că îți place omul acela, fie că știi fie că nu știi de ce.
Acum vreo trei zile, prin cartier, o femeie între două vârste, îmbrăcată sumar și nu foarte stăpână pe simțurile proprii, zbiera la telefon: nu ești bărbat! Dacă erai bărbat erai așa și așa…
Mi-a trăznit prin minte cum ar fi sunat să auzi din gura partenerului că nu ești femeie, că dacă erai femeie erai așa și pe dincolo. Cred că nu se poate ceva mai crud și mai nedrept. Una e să auzi că ești o scorpie, asta poate fi chiar apetisant, și alta că nu ești femeie.
Se pare că bună parte dintre doamne trăiesc încă subliminal cu ideea că singurele ființe umane înzestrate cu sensibilitate, care pot fi rănite sau insultate sunt femeile. În cuplu e inacceptabil. E absolut inacceptabil să fii cu cineva care nu te atrage și nu corespunde întru totul orientării și gusturilor tale erotice sau valorilor pe care le asociezi genului opus. Inacceptabil.
Nu ești atras de el/ea, nu e ”suficient de” pentru tine, atunci lasă-l, las-o în pace. Dispari.
N-ai ce căuta cu cineva care nu îți place suficient încât să nu îl acuzi că ”nu e bărbat” sau că ”nu e femeie”. Viața intimă nu e despre revendicări isterice, ci despre cea mai autentică (poate singura) formă de libertate.
Protestele se fac la primărie, la guvern. Schimbările se pretind în agora nu de la cel cu care îți împarți climatul vital. Nu mai trăim în evul mediu să putem invoca vreo situație de captivitate domestică. Nu într-un spațiu metropolitan.
Manifestările narcisice devin tot mai acute pentru că oamenii nu sunt lăsați să fie, sunt condiționați mereu social și cultural, agresați să se conformeze unor standarde, să le tot întruchipeze, sunt rejectați, descalificați, maltratați dacă nu sunt ”suficient de”, dacă nu se aliniază cerințelor comunitare și regulilor jocului. Supuși intoxicației criticismului maladiv devin duplicitari sau falși de-a dreptul, ascund tot mai multe, exprimă tot mai puțin și mai nimic autentic.
Indiferent care sunt valorile dominate – pot fi chiar fericirea sau nefericirea (unii pretind că luciditatea te predispune la pesimism și depresie ceea ce este evident fals), echitatea, armonia, demnitatea, ele pot fi instrumentate împotriva individului, impuse cu cerbicie, ca atentat la fericirea sau nefericirea, la demnitatea lui.
Nimeni nu poate trăi continuu în competiție sau justificându-și a-tipiciatea, anomalia sau prea firescul sau chiar faptul că nu e cu nimic ”special” dacă presiunea de mediu e să fie.
Canoanele de masculinitate și feminitate sunt mai dure și mai acerbe ca niciodată în pofida pretinsei liberalizări și democratizări a mentalităților care le declină.
Pluralismul genurilor la nivel de persona, de imagine aparentă sau de eu-social (deci fictiv) e o eschivă, o capcană. Acceptarea nu presupune să te apuci să definești inflațional ceea ce nu există decât în reprezentările minții, nu și în natura organică. Fiecare orientare estetică să zicem, de stil, de manifestare poate fi un gen. Fiecare preferință de gust și simțire intimă, fiecare fetiș sau predilecție pentru un tip de climat amoros – o orientare sexuală. Dar asta nu înseamnă că, esențialmente, n-am contina să fim bărbați și femei, chiar dacă fiecare ratează idealul de feminitate și masculinitate în felul propriu.
Idealul cui?
A încerca să faci știință vorbind despre fenotipii masculine și feminine nu înseamnă să impui modele, să produci canoane. Sigur că sunt de explorat elementele specifice la nivel psiho-somatic sau de funcționare a creierului și corpului care se asociază faptului de a avea un sex sau altul. Există o corespondență. Dar standardele, de orice fel, sunt pură tiranie culturală.
Îmi spunea acum vreo trei ani un matematician cu simț introspectiv ceva ce pe-atunci nu îmi era foarte limpede.
Că bărbații sunt mai bântuiți de un ”etern feminin”, de un imago al feminității care are ceva de curtezană, rafinată și seducătoare, de ”femme fatale”, decât sunt femeile legate de un ”etern masculin”, de vreun Hercule sau de vreun Socrate. El susținea că femeile își idealizează iubitul en titre.
Pe atunci nu eram chiar elucidată, eu gândesc mult și inutil și mă prind greu… Sigur că fiecare are un ”gen” de care se simte atras, dar într-adevăr, femeile sunt mai empiriste în manifestări. Și da, tind să îl idealizeze pe cel care le place concret, nu să caute idealul întrupat. La ele ar fi mai prezentă introiecția și la bărbați proiecția.
Acea necăjită, care vocifera la telefon pe stradă, era în criză pentru că nu își mai putea idealiza partenerul, pesemne. Le auzi pe multe: ”am fost o proastă” sau ”sunt dezamăgită”.
După o anumită vârstă recunoști rapid tipare, te legi de celălalt în cunoștință de cauză. Din punctul meu de vedere nu se poate iubi decât lucid, ba, chiar, sentimentul în sine e suprema luciditate. Proiecția nu e sentiment, e o trăire-fantomă. Abia când nu te mai izbești dureros de vreun model, când nu mai încerci să ”schimbi”, să îmbunătățești, când nu mai resimți nevoia de a idealiza sau transfigura, simțirea care te leagă de altul capătă valoare și consistență reală.
Modelul există oricum, firesc, natural, foarte rar simți chemarea de a împărți suflul, timpul și spațiul tău vital cu un altul. Dar modelul acela e ceva organic și se leagă de felul propriu fel de a fi, nu de vreun canon cultural sau ancestral, de vreo identitate de gen, conceptuală…
A devenit obsesiv aceast cult pentru identatea de nișă, pentru profilul pe care îl întruchipează unul sau altul. Obsesiv acest continuu proces de clasificare pe care anglofonii îl numesc ”labeling”. Și asta în condiții de rebeliune generalizată la adresa a tot ce înseamnă ”ism” sau categorisire compulsivă, prejudecată. Oare nu e evidentă iraționalitatea fenomenului? Contradicția în termeni? Nu poți deconstrui clișee mărunțindu-le pe cele existente și tocându-le bine.
Citiți și despre Tensiuni morale…
Nu așa se scapă de mania de a eticheta… adăugând etichetelor existente alte sute.
Cu siguranță competiția și cerbicia standardelor se manifestă și în cadrul subspeciilor. Și cei care se înscriu în genurile de interval au ”faliții” lor. Cu siguranță există, printre ”drag queens” unele considerate mai dive decât altele, mai regine decât reginele de rând.
Bineînțeles că nu e de ignorat înclinația spre auto-etichetare și auto-confromism.
Ne definim și prin includerea într-o categorie, dar asta e cumva firesc. Faci parte dintr-o tagmă, dintr-o comunitate, dintr-un grup. Pe de altă parte această apartenență nu ar trebui să joace rol de identitate.
O identitate de gen (indiferent despre ce gen vorbim – genul de naiv sau de bonom să zicem) nu spune nimic despre ființele particulare care suntem.
Cu cât te apropii mai mult de un altul, genul *(modelul) tinde să se volatilizeze, e înghițit de datele unice ale aceluia.
Chiar și pentru animalul care ne alege, ca stăpâni, inițial suntem întruchiparea unui ”model”, el recunoaște ceva, care îi inspiră încredere, dar după un timp, de conviețuire, se reeditează povestea cu vulpea din Micul Prinț.
Pentru cel pe care l-ai îmblânzit și te-a îmblânzit ”devii fără seamăn în lume”.
Oare nu tocmai absența intimității și a conectării profunde cu un altul întreține acest fetișism al genului?
Această hipersensibilitate la suprafața de conctact cu felul în care ești perceput social?
E o cvasi-identitate, de fapt, de care atârni pentru că de la distanță cam atât poți spera să vadă altul din tine…
