Ninge mărunt. La o privire neatentă, poate trece neobservat. Ceea ce s-a și întâmplat. E puțin trecut de 7. Deși înconjurată de ferestre, afundată în fotoliul mascat de penumbră, beau cu guri lacome prima cafea din zi. Nu mai știu de ce mă ridic. Mă aplec un pic și cu ochii mijiți scrutez întunericul. Da, e alb dispersat peste tot. Oftez. Acele două stări predominante mai vechi se activează iar. Un dor. Nu de ger, nu de senzația de ud care traversează mănușile permeabile dacă petreci mai mult timp în zăpadă. Un dor de liniște. De răgaz. Visarea mă uită acolo în cadrul ferestrei. Contemplez gânduri, le răstălmăcesc.
Ninge imperceptibil, doar minutele trecute îmi permit să constat că s-a mai adăugat un strat fin peste omătul depus înainte. Când ninge cu fulgi mari, modelați fiecare după celula sufletului lor, le pot urmări dansul. Viscolit sau nu. Sunt rari și expuși ochiului curios. Așa, mici și deși, îi pot confunda repede cu stropii de ploaie. Mă concentrez și disting densitatea lor aparte. Albul lor pregnant. Molecule grăbite să acopere pământul, cugetul, dorul. A doua stare e de revoltă. Iar ninge! Nu vreau. Latura mea pragmatică. Trebuie curățat trotuarul. Și mai mult, trebuie să șofez printre alți șoferi neantrenați cu fenomenele de sezon. Cea din urmă e acaparată de prima. Mai mult caut răgazul decât neliniștea. Mă desprind doar pentru că se ițește un gând. Să ies. Să dau zăpada jos de pe mașină. Doar un pretext, știu.
Neonul din stradă revarsă o lumină arămie în parcare. Ascult câteva clipe zgomotul inconfundabil al unor cauciucuri decise să tranșeze asfaltul înzăpezit. În rest, tăcere străpunsă de clinchetul vag al fulgilor mărunți ce se contopesc cu zăpada așternută într-un strat făinos pe mașina neagră. Mă îmbucură amestecul organizat.
Alb și negru. Mă duce cu gândul la împăcare. Regret că plănuiesc să perturb acea armonie. Nimic nu e înghețat. E doar pulbere presărată. Îmi simt părul invadat de fulgi care se transormă în apă la primul contact cu căldura emanată de corp. Mi-am tras mai devreme haina peste pijama și mi-am înfundat picioarele goale în après-ski -urile de lângă intrare. A fost inutil. Aș fi putut să ies desculță-n zăpadă, doar în pijama. Ninge atât de liniștit încât îmi aud ecoul inimii. Nu simt frigul, nu simt gradele joase. E doar mistuire de senzații totul.
Ninge. Ninge mărunt peste sufletul meu.
Citiți și Chintesența copilăriei, de aceeași autoare.
