Alegeri. Timpul oportun. Regrete. Lecții. Mergem înainte sau preferăm să batem pasul pe loc, încercând să ne dăm răspuns la toate câte le-am făcut sau nu le-am făcut, la vreme lor? Există oare un timp bun pentru a face lucrurile nu neapărat perfecte, dar măcar corect? Există o rețetă pe care dacă am fi știut-o din timp și căreia dacă i-am fi respectat cu sfințenie dozajul elementelor componente, ne-am fi plămădit cea mai minunată viață? Oare dacă ni s-ar da ocazia să ne întoarcem în trecut, undeva pe la 18 ani, am ști ce să facem și ce să nu facem, astfel încât să ne fie mereu bine? Dacă am avea superi puteri, am avea oare și capacitatea să ne împlinim toate visele, să fim mulțumiți, dar în același timp să fim capabili să nu deranjăm, să nu rănim în jur, având atâta putere? Am auzit pe mulți oameni, e adevărat, trecuți de prima tinerețe dar încă cu zvâc, dând glas anumitor regrete, împachetate corespunzător cu oftatul aferent, și anume: of, dacă aveam măcar cu zece ani mai puțin, of, dacă aș mai avea 40 de ani, dacă aș putea să mă mai nasc o dată, of, dacă ajungeam la timp, dacă n-aș fi aflat, dacă aș mai putea să merg fără ajutor, dacă aș mai fi avut părinți, dacă nu m-ar fi abandonat, dacă aș mai avea timp să repar ce-am greșit, of, viața mea! etc.
Dacă mi s-ar da zile mi-ar ajunge să mă căiesc pentru toată neiubirea mea, oare asta se mai întreabă cineva? Câți de dacă ni se zbat în minte… nelimitați! Condiții, fără număr. Scenarii bolnave despre perfecțiune, sute. Invidia pentru capra vecinului, ne sufocă pe majoritatea dintre noi. Să avem ne domină viața în timp ce suntem, devine tot mai insignifiant. Zidurile în care investim enorm ca să stăm de fapt singuri între ele și lângă cât mai multe obiecte inutile, ne dau senzația de falsă siguranță. Zidurile acestea nu te apără, din păcate, de tine. Îți oferă o zonă de confort și cam atât, un fel de sub cupola circului în care te autodresezi, te autoconvingi că nu-ți lipsește nimic… iar în timp ce paiața din tine îi face pe alții să râdă, ca să te simți și tu acceptat într-un cerc, să simți că aparții cuiva, pe dinăuntru ești tot tu cu tine, singur cuc. Câți dintre noi ar fi în stare să renunțe efectiv la ziduri? Dar câți nu-i țin niște ziduri în viață? Puțini sunt aceștia spre nimeni. Asta, dincolo de zidurile imaginare pe care toți le avem, mai mici sau mai mari, care ne țin prizonieri în propria noastră neștiință și care ne îngrădesc și ne limitează adevăratul nostru potențial de ființe cu dorințe. Ne îngrijim să avem casa mobilată într-un anume stil și să ne burdușim dulapurile cu cele mai scumpe haine, fără de care am fi cei mai fericiți, culmea… dacă ar avea cine să le și înlăture de pe noi și să ne învelească, sincer, doar cu brațele. Apoi, să ne asortăm pantoful cu poșeta, a devenit primordial, iar în poșetă neapărat să nu uităm să punem multe pachete cu șervețele să ne ștergem mucii cu ele și nu de puține ori lacrimile… Și uităm esențialul.
Minte sănătoasă în corp sănătos, dă-ne nouă, Doamne, mai cere cineva?! Că de-aici începe totul. Asta înseamnă să fii tu bine cu tine, să te iubești pe tine. Nu știu ce se înțelege de fapt din asta, de către majoritatea, efectiv nu știu! Nu vreau să cred că autostima se confundă cu egoismul. Nu vreau să cred că a avea grijă față de propria persoană înseamnă numai să mâncăm, să bem, să avem un adăpost și să ne acoperim corpul cu cârpișoare branduite. Nu vreau să cred că efemeritatea învinge adevăratele valori și nu vreau să cred că oamenii nu simt ce le lipsește cu adevărat. Nu vreau să cred că a fi om simplu care se mulțumește cu strictul necesar este depășit. Nu vreau să cred că hoinăritul prin parcuri, aruncatul cu pietre în râu, colecțiile de scoici, înălțatul zmeelor, contemplarea naturii, ochii ațintiți spre cer, sunt toate lucruri demodate. Culmea, mai sunt și gratuite… Nu vreau să cred că un suflet mare nu-și dorește un trup (templu) la fel de armonios în care să sălășluiască. Nu vreau să cred că sintagma sunt prea bătrân și este prea târziu domină puterea prezentului și a verbului a fi!
Ai un tonus bun, mi se spune foarte des. Da, așa este, mulțumesc! Este doar o alegere pe care o fac zilnic, în fiecare dimineață și care asortată cu acceptarea pentru tot ceea ce este și tot ceea ce nu stă în puterea mea de a putea schimba, anumite situații, anumiți oameni, mă pune la locul potrivit imediat. Mă ancorează bine cu picioarele de pământ și-mi dă echilibrul de care am nevoie. Nimic nu poate să-ți schimbe starea de spirit, odată ce ai ales că așa vrei să trăiești. Te doare ceva, plângi, pansezi, tămăduiești, pierzi ceva sau pe cineva, încerci să înțelegi care este cauza, accepți și te asiguri că ai făcut tot ce ținea de tine să păstrezi atât cât s-a putut păstra, ești părăsit, cu siguranță că ceva n-a funcționat, caută să înțelegi ce anume, dar nu ține cu dinții de cel/cea care se poate debarasa de tine, ca de o haină uzată devenită dintr-o dată prea mică, ponosită și nefolositoare, plângi, refulează și apoi încearcă să fii recunoscător că viața te protejează de un rău mai mare, de fapt, îți moare cineva drag, este cumplit, mai ales când rămâi singur, când știi că nu mai ești niciodată întreg ca și când ți-au fost amputate brațele, ca și când ai rămas fără pământ sub tălpi sau cer de-asupra capului, ca și când trăiești într-un corp fără piele… și totuși, acceptarea că nu stă în puterea noastră să înfruntăm moartea, singura certitudine cu care ne naștem, ne este vindecarea și balsamul.
Există atâția oameni care trăiesc chinuiți, lipsiți de un ABC normal al vieții, apă, lumină, gaz – nu mai pomenesc de o masă caldă, adăpost sau o vorbă bună – dar care au totuși puterea să mai zâmbească și să-și dorească să mai trăiască încă o zi în plus, chiar și așa și există atâția oameni îndestulați, care pufăie de când deschid ochii că plouă iar și se stropesc iar de noroi pe haine, până ajung la mașină și din multe alte cauze penibile….
Poți trăi frumos, dacă vrei. Simplu și frumos. Poți zâmbi, ai mii de motive s-o faci, mai ales dacă ai dinții la locul lor, poți să te mulțumești cu ce ești sau să devii ceea ce-ți dorești, poți să te bucuri de atâtea minuni, ochi să ai să le vezi. Sau poți să te plângi de viață de la primă oră a zilei și să-i înjuri pe toți, să arăți cu degetul on și offline spre toată lumea, să arunci cu critici despre viața tuturor, în timp ce pe a ta habar n-ai să ți-o trăiești. Tu alegi ce lup interior să-ți hrănești… pe cel înțelept sau pe cel dornic de sânge.
Cine își dorește o schimbare cu adevărat, o poate obține. Singur. Nimeni nu poate să te salveze împotriva voinței tale. Când ai sărit ultima dată un șotron? Eu nu retez așa ceva, egal că sunt încălțată cu teneși sau în stiletto. Când ai stat ultima dată în mașină pentru ca să asculți o piesă bună până la sfârșit? Când ai acordat ultima dată prioritate unui grăbit în trafic și să-i mai și zâmbești, poftindu-l să treacă el înainte? Când ai bătut ultima dată pe umăr pe cineva, să-l faci discret atent, că nu s-a încheiat corect la nasturi sau la șliț? Când ai trecut ultima dată pe trecerea de pietoni fără să încurci circulația? Mie îmi pare rău și dacă mașinile sunt nevoite să frâneze aiurea… este o idioțenie asta cu e dreptul meu, sigur că și stângul este al tău, totuși ține de prima calitate care ar trebui să nu lipsească nimănui, aceea de a fi om.
Hai că am ajuns și la caracter. Cred că am mai spus-o și mă repet cu plăcere: cred că bunul simț ar trebui trecut în CV. Sunt un mare nesimțit sau nu sunt. Hai să ne asumăm șmecheria asta din start, nu? Indiferent de școlile pe care ai șansa să le urmezi sau nu, în viață, indiferent de cât de bun autodidact devii pe parcursul vieții, indiferent de moștenirea genetică, cu bunul simț și cu un caracter, te naști. Exemplul urmat de-acasă, de la părinți, pe parcursul celor șapte ani, doar întărește soclul care ți-a fost pus ca temelie la naștere, iar educația vine să te completeze, să te decoreze, să te înfrumusețeze.
Mereu am știut că frumosul și binele atrag mai frumosul și mai binele, ca în basme. Nu se poate altfel. Pui făină bună și ingrediente de calitate și faci cel mai bun cozonac. Așa-i și omu’ bun. Din plămadă, deja-i desăvârșit… tot ce trebuie să facă, este să aibă grijă să nu se strice, să se mențină mereu proaspăt și bun, bine mirositor și armonios! Sigur că viața te tăvălește prin tot felul de glazuri, apetisante, mai puțin arătoase, dar să rămâi pe dinăuntru autentic, este adevărata provocare. Sigur că mulți vor mușca din tine, inclusiv când nu ești pregătit să te oferi, sigur că le vor curge balele multora, doar ca să te guste măcar, unii se vor înfrupta doar ca să-și mai schimbe gustul, pe când alții vor tânji să-ți atingă măcar picătura… Grija de a rămâne întreg la minte, trup, suflet, este tot ce avem nevoie. Delăsarea, dacă se instalează în noi, ne mănâncă și ne gată! Nemulțumirea noastră față de propria persoană este începutul nostru de sfârșit. Nu poți pretinde să-i pese altcuiva de tine, atâta timp cât tu nu te prețuiești. Este imposibil. Nu cred că mila cuiva te poate face să te ridici din neputința ta de a înțelege, că forța necesară pentru cea mai bună versiune a ta, o ai tu în tine, trebuie doar activată. Apoi, spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești! Dacă ai noroc să fii înconjurat de oameni, în lumea asta mare, deja ești un răsfățat al sorții. Ai cel puțin un prieten pe care să-l poți suna în puterea nopții și cu care să vorbești? Un prieten care sa-ți spună că arăți deplorabil când tu te vezi un prinț, că nu-ți stă bine cu o anumită culoare, că nu ai procedat corect așa, că nu miroși azi în cel mai proaspăt fel, că ai o freză care te dezavantajează sau îți stă penibil așa cum te-ai îmbrăcat? Atunci ai destul. Ai mai mulți prieteni de felul ăsta? Atunci nu ai niciun motiv să nu te simți apreciat sau mai mult, să te plângi de depresie. Oamenii de 24 de karate sunt cei care te ridică, care te împing de la spate și care îți spun adevărul direct în față, indiferent dacă-ți place sau nu ce auzi, dar care nu te vorbesc în dos. Pe aceștia să-i iubești, de ei să te înconjori, de la ei să înveți și de ei să nu te îndepărtezi niciodată.
Cine te iubește cu adevărat îți udă rădăcina, cine doar spune că te iubește dar n-o demonstrează, te rupe ca pe o floare și te așază în glastra lui, după care tu mori. Îți rupe inima de fapt, și ți-o lasă așa ruptă-n două ca să ți-o coși tu singur, cu fir roșu de mătase, vorba cântecului… Povesteam cu fetele într-o zi, despre prietenia adevărată și în special dacă un bărbat și o femeie ar putea avea o prietenie frumoasă, pe viață… Am ajuns la concluzia că cei doi pot fi prieteni foarte buni, poate cei mai buni, cu o singură condiție, ca fiecare să iubească pe altcineva.
Ca să nu mai lungim vorba, vrei bine și frumos în viața ta? Fă-te bine mai întâi, iar frumosul se va adăuga ție!
Citiți și Omul care vedea dincolo de chipuri…
