nimănui s-o vadă
nu i-a fost dat
se știa doar
că are penele din cinabru, mai frumoase
ca răsăritul și mătăsoase
mai presus de apus.
cei cu pălării albe spun că-i aud în vis
foșnetul áripii
și simt o căldură ce li se târăște sub piele
ca mierea.
unora li s-a ițit
drept în frunte
o pană-i de purpură limpede
dar nimeni să-i vină a crede
nu-i.
altora le-ar fi șoptit
pe când se îndrăgosteau
c-a trebuit să-și frângă și lepede
aripile
prin cerul acela târcoale
nu poți da decât
cu tălpile goale.
foto flickr.com
Citește și nu te dezbraci
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.