Nikos Kazantzakis: „Privindu-l pe Zorba dansând”

Andra Tischer

2 ani ago

Nkos Kazantzakis și soția lui, Galatea Alexiou (Kazantzakis)

„Aici, în Grecia, minunea este floarea de neînlăturat a necesității.”

Doi titani a avut însorita Grecie, în opera cărora Antichitatea și contemporaneitatea spirituală s-au regăsit sub aceleași auspicii ale dragostei nețărmurite de viață și de libertate, inspirate omului de măreția unui peisaj paradiziac, aducând în aceeași matcă vârfurile semețe ale munților și frământatele talazuri ale mărilor: Homer și Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman care va face înconjurul lumii, fiind considerat „O călătorie palpitantă în universul însorit al spiritului omenesc. O capodoperă fără vârstă, asemenea Odiseei.” (The New York Times).

Nikos Kazantsakis s-a născut pe 18 februarie 1883 în Heraklion, pe insula Creta, care la acea vreme era încă sub ocupație otomană. Familia sa era de origine mică-burgheză, iar tatăl său, Mihalis Kazantzakis, era un mic comerciant și un fermier. Această perioadă din istoria Cretei a fost marcată de lupte intense pentru independență și autodeterminare, ceea ce a influențat profund sentimentele naționale și identitatea lui Kazantsakis.

Copilăria sa a fost umbrită de instabilitatea politică și conflictele din regiune. Acest context istoric și cultural tumultuos a avut un impact semnificativ asupra operei sale literare, Kazantsakis încorporând adesea teme legate de lupta pentru libertate, justiție și căutarea semnificației spirituale în lucrările sale.

Kazantsakis a fost, de asemenea, profund influențat de mediul său natural – peisajele sălbatice și frumoase ale Cretei, cu munții săi înalți, mările albastre și satele izolate, apar frecvent în scrierile sale. Această legătură profundă cu pământul natal și cultura cretană a rămas o sursă constantă de inspirație pentru el.

Educația timpurie a lui Kazantsakis a inclus studii clasice și religioase, iar aceste influențe sunt evidente în lucrările sale ulterioare, care adesea explorează teme filozofice și etice profunde. După copilărie, Kazantsakis a plecat din Creta pentru a-și continua studiile, mai întâi la Atena, apoi la Paris, unde a fost influențat de filozofii contemporani și mișcările literare ale timpului.

În ciuda faptului că a călătorit extensiv și a trăit în diferite părți ale lumii, copilăria petrecută în Creta și experiențele din acea perioadă au rămas o influență constantă în viața și opera lui Kazantsakis, reflectându-se în dorința sa neîncetată de a explora întrebările fundamentale ale existenței umane și să căute un sens mai profund în viață.

Asemeni aedului care cântase în epopeile sale spiritul înflăcărat al grecilor, părintele lui Alexis Zorba reinventează ordinea ideală a lumii, bazată pe curaj, frumusețe, iubire și împlinirea destinului prin libertate: idealul suprem. Într-un alt roman cunoscut, „Raport către El Greco”, scriitorul spunea că ”dacă omul nu ştie să danseze, nu ştie să se roage. Îngerii au gură, dar puterea de a vorbi le e pecetluită; îi vorbesc lui Dumnezeu prin dans.”, iar această formă de manifestare artistică a omului constituie întocmai substanța simbolică a salvării personajelor din opera sa, pentru care viața e ”un șir neîntrerupt de surprize”.

Frumusețea prozei lui Kazantzakis e bucuria zeilor coborâtă în sufletul omenesc spre a-i însenina zilele, de aceea putem spune fără umbră de îndoială că în straturile profunde ale conștiinței lui creatoare, el împlinește un destin orfic, schimbând fața lumii prin setea nemărginită de viață.

Iar personajul care l-a făcut celebru, Alexis Zorba, și-a continuat ascensiunea prin talentul și charisma lui Anthony Quinn, care s-a identificat într-atât cu el încât filmul din 1964, regizat de Michael Cacoyannis, a reușit să adune în palmares nu mai puțin de 10 Premii Oscar. Este unul dintre cele mai strălucite cazuri în care omul se înveșnicește prin forța lui creatoare, singura capabilă să transceadă limita fragilă dintre viață și eternitate și să devină o filozofie solară a existenței, pe care ar trebui să o cunoască întreaga lume, spre a se salva de la dezamăgire. Grecii, ca nimeni alții, gândesc cu sufletul și de aceea, pentru ei nu există moarte, odată ce ai trăit cu pasiune. Tumultul, dinamica, sângele înfierbântat de valurile pătimașe ale Egeei sacre, soarele arzător și vinul, licoarea zeilor, cea care l-a făcut celebru pe Dyonisos „cel născut de două ori” înaintea lui Bachus, toate acestea ar trebui înțelese ca filozofie a vieții și a morții.

Nu degeaba, Adriano Tilgher, filozoful italian care vorbise atât de „uman” despre o problemă esențială a acestui popor, viața și nemurirea, văzute ca unitate infrangibilă, conchidea: „întreaga literatură greacă răsună de sfatul de a te bucura de prezent, pentru că timpul fuge, ziua de mâine este incertă și degrabă vine ziua când vom fi cenușă și umbră și o îndepărtată, vagă amintire. Bucuria nu este niciodată senină și pură; mereu izvorul plăcerilor poate deveni amar și otrăvit.”

De aceea, cărțile lui Kazantzakis trebuie să intre într-o „programă”- ca să folosim termeni unamim acceptați ca obligatorii – de viață, ca o soluție la marile întrebări despre sensul existenței și puterile umane, despre rolul omului și limitele lui față de sine și față de ceilalți, despre răspunsuri care trebuie luate ca atare sau puse sub semnul întrebării, precum cel dat de Herodot, marele istoric: „Omul nu este decât întâmplare.”

Citiți și Zorba m-a învățat…

Anthony Quinn, „Zorba”

„Privindu-l pe Zorba dansând, am înțeles pentru prima dată strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. Îi admiram rezistența, vioiciunea, mândria. Pe pietrele acelea, pașii lui Zorba, năvalnici și ascuțiți, gravau istoria demonică a omului.

Se opri, se uită la telefericul năruit într-un șir de mormane. Soarele cobora spre asfințit, umbrele se alungeau. Zorba holbă ochii de parcă și-ar fi amintit deodată ceva. Se întoarse spre mine și, cu un gest care-i era familiar, își astupă gura cu palma.

– Vai, vai, vai! Jupâne, făcu el, ai văzut ce scântei scotea dumnealui?

Ne-a pufnit râsul pe amândoi.

Zorba se repezi la mine, mă luă în brațe și începu să mă sărute.

– Și tu faci haz? îmi strigă el tandru. Și tu faci haz, jupâne? Bravo, băiețaș!

Tăvălindu-ne de râs, ne-am zbenguit îndelung țopăind pe pietre. Apoi, trântindu-ne amândoi la pământ, lungiți pe pietriș am adormit înlănțuiți.

Când s-a crăpat de ziuă, m-am sculat și am pornit de grabă, de-a lungul apei, spre sat; îmi sălta inima în piept. Rareori în viață mai simțisem o atare bucurie, era o sublimă, absurdă și nejustificată voioșie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. Pierdusem de data aceasta toți banii, muncitori teleferic vagonete; construisem un mic port pentru a exporta cărbunele, și acum n-aveam nimic de exportat. Totul era pierdut.

Și tocmai în acest moment încercam o senzație neașteptată de eliberare. De parcă aș fi descoperit în sinuozitățile dure și morocănoase ale necesității libertatea țopăind într-un colț. Și țopăiam o dată cu ea.

Scenă din film (1964)

Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ți pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistență și de valoare! S-ar zice că un dușman invizibil și atotputernic – unii îl numesc Dumnezeu, alții Diavol – se năpustește să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce în afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie și bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă și aspră mulțumire.

Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:

„Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlțâia de mama focului micuța cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în fața vetrei în care ardea focul. Râdeam și-i făceam în necaz vântului, strigându-i :<<N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ți deschid ușa ; n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori! >>”

La aceste cuvinte ale lui Zorba înțelesem cum trebuie să se comporte omul și pe ce limbă trebuie să-i vorbească necesității puternice și oarbe.

Mergeam iute pe țărm, vorbeam și eu dușmanului nevăzut, strigam : „N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ți deschid ușa, n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!”

Soarele nu se ridicase încă deasupra munților, culorile jucau pe cer și pe întinsul mării; albastre, verzi, trandafirii și sidefii; dincoace, în măslini, păsărelele se trezeau și ciripeau îmbătate de lumină.”

* Fragment din „Europa la patru miini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar, semnat STELIAN TĂNASE:

* Vizitez mormintul lui Nikos Kazantsakis la Heraklion, in Creta. Mormintul este foarte simplu, tăiat in piatră, într-un peisaj impunător intre cer si mare, care iți taie respirația. Se găsește la capătul promontoriului cetății Heraklion. Inscriptia spune – „Nu sper nimic, nu mi-e teamă de nimic, sunt liber”. Concluzia unei vieții in care a scris enorm, printre care, citeva romane foarte populare – incepind cu „Zorba grecul”, apoi „Ultima ispita”, „Cristos răstiginit a doua oară,” „Raport către El Greco”. In tinerete a susținut opinii de extrema stingă. A fost – împreună cu Panait Istrati bolșevic devotat – pină la un punct. Era fervoarea tinereții care vrea să răstoarne lumea? Sau bolșevismul lui era de circumstanță? Bine finanțat din caseria Agitprop? Au benefeciat amindoi de călătorii gratuite pe toata intinderea patriei sovietelor – de la Murmansk și Petrogad, la Moscova si Kiev, la Odessa și Astrahan în condițiile cele mai confortabile. Nu era deloc puțin într-o țară bintuită de foamete și sărăcie.

La finalul periplului lor prin URSS cei doi, Kazantsakis si Istrati, pleacă din Odessa cu vasul Cicerin, pentru a sosi la 31 decembrie1927 în Pireu, portul Atenei, unde debarca in chip de revolutionari, mesageri ai „revolutiei bolsevice” Sunt intimpinați de sute de comunisti greci. Era operatie de propagndă si agitatie controlată de Moscova. …Autoritatile nu stiu ce sa faca, sunt incurcate de celebritatea celor doi scriitori. De a lui Istrati in primul rind care publicase „Chira Chiralina”si „Unchiul Anghel”, traduse in multe limbi, bestseller-uri amindouă. Kazantsakis si Istrati nu-si pierd vremea prin cafenelele din cartierul boem Placa. Au o misiune incredințată de Comintern – să facă agitatie, să determine condamnarea regimului politic de la Atena și solidarizarea cu Stalin & Co. La 3 ianuarie, Panait Istrati vizitează o inchisoare din Atena – Singros. Un diplomat de la ambasadă romană in raportul asupra situatiei trimis la Bucuresti se intreaba de ce Istrati nu a fost expulzat? Era un provocator și un agent periculos. Lucru cunoscut de autoririatile grecesti. La Singros Istrati s-a adresat deținuților. Ce le spune? Că este muncitot, nu scriitor. Ca probă le arată palmele din care lipseau doua degete, efect al unui accident de muncă la Brăila. Le-a mai spus ca “sunt ca voi” Si el a fost inchis la puscarie, că a avut de suferit…Etc. Era o minciuna, Istrati fusese retinut de Politie pentru o noapte in timpul unei greve tot la Braila. S-a intimplat in realitate inainte de primul razboi cind lucra pentru sindicatul docherilor din acel oras. Desigur, Istrati nu a dat detalii. A promis că va ramine vesnic de partea deținutilor și proletarilor. “Voi ramine totdeauna in rîndurile voastre!” . Le mai spune că “ in URSS se intimpla un miracol. Victoria e a noastră!”

Mai rămine la Atena trei săptămîni pe care la trăieste intens, intr-o continua agitație. Ține o conferință la sala Alcatraz, vizitează un spital, dă interviuri presei, îndeamnă proletariatul la revoluție. De fiecare dată cind apare in public se iscă incidente, intervine Poliția – prilej pentru alte declarații provocatoare. La 23 februarie, Istrati este la Pireu unde se imbarcă pe acelasi vas, Cicerin, și se intoarce la Odessa. Misiune indeplinita! Putea fi mindru, avea ce raporta la Kremlin, slujise brav cauza.

Kazantsakis mai ramine in Grecia pentru a-și rezolva chestiunile legate de justiție. Era cercetat pentru complicitate la excesele lui Istrati, și mai puțin pentru ce făcuse el. A fost lăsat in liber fără a i se aduce oficial vreo acuzație. A plecat și el în URSS. Cei doi s-au reintilnit in martie la Kiev si au plecat in Nord să vadă lagărul de reeducare din insulele Solovki creat de Lenin. Cum aprobările intirzie, pleacă spre Odessa. După un periplu între Moscova – Leningrad și retur (afacerea Rousakov) Istrati părăseste URSS. La 15 februarie este deja la Paris. Incepe alta epopee, cea generată de publicare însemnărilor lui din URSS sub titlul „Vers une autre flamme.” Ca să inchei povestea, Kazantsaskis s-a desolidarizat de Istrati. A rămas în URSS pina in luna aprilie, cind se duce la Berlin. În acelasi an, 1928, publica și el o carte despre calatoria in URSSS – in contra partidă cu cea a lui Istrati, fostul lui „cel mai bun prieten”, dar fară notele critice din cartea fostului „cel mai bun prieten” Kazantsakis inca părea convins de justețea cauzei bolșevice – desi mă îndoiesc ca nu era lămurit. Mai tirziu, va ajunge suporter al lui Francisco Franco, dictatorul spaniol. Atit despre acest episod atenian cu Panait Istrati & Nikos Kazantsakis.”

În plus, iată un articol semnat de Dl. prof. Cristian Sandache:

”Doi ani (1941-1943) i-au trebuit lui NIKOS KAZANTZAKIS (1883-1957), pentru a termina de scris capodopera sa „ALEXIS ZORBA”. Trăia într-un fel de semiclandestinitate, pe o insulă grecească pârjolită de soare, într-una dintre etapele sale creative în care prefera să mânânce doar măsline sau pâine de țară și să dea pe gât, câte un pahar cu lapte de capră. Dar erau zile întregi, în care scriitorul nu se hrănea decât cu struguri sau smochine. Niciodată nu fusese un gurmand și cei care-l cunoșteau erau mirați de aspectul său aproape ascetic, semănând cu o statuie neșlefuită din lemn. Ochii înfundați în orbite ascundeau o lumină întunecată, dar de o intensitate neobișnuită. Zorba existase în realitate, cândva, un uriaș de o seducătoare primitivitate, o adevărată comedie umană ambulantă, care reapăruse în gândurile scriitorului după ani , bătându-i într-o noapte în geam, cu degete invizibile.

Îi poruncise să nu-l dea uitării, tocmai pe el, acea făptură mustind de viață, simbol al grecului arhetipal, cu marile sale calități native și defectele corespunzătoare, pentru care nu te puteai supăra niciodată deplin pe el. Și cartea a fost publicată inițial în 1946, fiind ecranizată în anul 1964, bucurându-se de un ecou internațional remarcabil, deși, cei mai indignați au fost grecii conservatori și Biserica, cele două tabere considerând că atât cartea, cât și filmul- ar fi prezentat națiunea greacă, în formule minimalizatoare. Kazantzakis are un stil pe cât de seducător, pe atât de accesibil și filosofia lui de viață izvorăște direct din comportamentul personajelor, atmosfera locurilor, judecățile dominate de bunul simț comun, cu nimic mai prejos de multe ori, față de prețioasele (și plicticoasele) sentințe cu iz filosofic.

A fost plămădit Zorba, unul dintre cele mai complete personaje ale literaturii universale, acest Ulise modern, lipsit de emfază, care împrumută ceva și din spiritul lui Nastratin Hogea.

Zorba este o minune de om, tocmai pentru că rămâne OMUL adevărat, în toate situațiile și în toate ipostazele. Un bărbat incandescent, care sfidează trecerea anilor, își trăiește patimile fără jenă, nu ezită să profite de toate oportunitățile pe care viața i le oferă, pentru a se refugia (totuși cu măsură) în băutură și (cu totul intens), în muzica magicului său santuri , atunci când simte că Moartea și norii deznădejdii îl înconjoară. Dar mai ales- are puterea de a râde de propriile sale limite, ca un adevărat învingător. Până și cele mai dureroase eșecuri se pot transforma în savuroase povești de viață, dacă spiritul îți rămâne fosforescent și sufletul de copil.

Prin condeiul lui Kazantzakis (scriitorul care a visat să ia Premiul Nobel, dar l-a ratat în câteva rânduri la mustață, deși a fost nominalizat) omul obișnuit redevine partenerul eroilor antichității, având ca arme doar umorul și naturalețea. Cel mai tradus scriitor grec al secolului XX , ne transmite astfel drept moștenire, un personaj care semnifică pe fond- geniul nativ al poporului său.”

Michael Cacoyannis a fost un regizor, scenarist și producător cipriot renumit, cunoscut în special pentru colaborarea sa cu Irene Papas și pentru adaptările cinematografice ale operelor lui Euripide, precum și pentru filmul său de succes, „Zorba Grecul”, bazat pe romanul lui Nikos Kazantzakis.

Născut pe 11 iunie 1921, în Limassol, Cipru, Cacoyannis și-a petrecut o parte semnificativă a tinereții sale în Cipru și Grecia, înainte de a se muta la Londra pentru a studia dreptul. Cu toate acestea, pasiunea lui pentru teatru și film l-a determinat să abandoneze dreptul și să urmeze cursuri de actorie și regie la Royal Academy of Dramatic Art (RADA).

După al Doilea Război Mondial, Cacoyannis a început să lucreze pentru BBC, iar în anii 1950 s-a întors în Grecia, unde și-a început cariera de regizor de film. Primul său film important, „Drumul Furtunii” (1954), i-a adus recunoaștere internațională, dar a fost „Stele în Ziua” (1956) care i-a consolidat faima, câștigând premii importante la Festivalul de Film de la Cannes.

Cel mai cunoscut film al lui Cacoyannis, „Zorba Grecul” (1964), cu Anthony Quinn și Irene Papas în rolurile principale, este o adaptare vibrantă a romanului lui Nikos Kazantzakis și a devenit un clasic al cinematografiei mondiale. Filmul este renumit pentru coloana sonoră memorabilă compusă de Mikis Theodorakis, în special pentru dansul sirtaki.

Cacoyannis a avut o afinitate deosebită pentru tragediile grecești, regizând adaptări apreciate ale operelor lui Euripide, inclusiv „Electra” (1962), „Troienele” (1971) și „Ifigenia” (1977), toate cu Irene Papas în roluri principale. Aceste filme sunt remarcabile pentru interpretarea lor puternică, sensibilitatea lor estetică și abordarea inovatoare a materialului clasic.

Pe lângă cariera sa în cinematografie, Cacoyannis a fost și un regizor de teatru talentat, lucrând atât în Grecia cât și pe plan internațional. A fost, de asemenea, un mentor pentru tineri artiști și a contribuit la dezvoltarea artei teatrale și cinematografice în Grecia.

Michael Cacoyannis a fost recunoscut pentru contribuția sa la cinematografie și teatru cu numeroase premii și onoruri, inclusiv cu Premiul Academiei de Film Europene pentru întreaga carieră. A decedat pe 25 iulie 2011, lăsând în urmă un moștenire impresionantă în lumea artei.

Citiți și Întâmplarea suntem noi înșine, de acceași autoare.

Andra Tischer

Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.