Naufragiu şi vertij la Versailles – „Les adieux à la reine/Farewell, My Queen!”

Apărut în 2012, la şase ani distanţă de filmul Marie Antoinette, semnat de Sofia Coppola, Les adieux à la reine este o adaptare liberă după romanul omonim al lui Chantal Thomas (roman premiat în 2002 cu Prix Femina).

Pelicula regizată de Benoît Jacquot redă ultimele trei zile ale sistemului monarhic de la Versailles, simbol al absolutismului, prin ochii unei tinere aspirante la rolul de „favorită” a reginei Marie Antoinette. Regizorul a găsit în tribulaţiile acestei Sidonie Laborde argumentul de care avea nevoie ca să echilibreze fascinaţia pentru domniţe aflate în primejdie şi aplecarea sa către secolul al XVIII-lea.

Nu numai societăţile fac revoluţii, ci şi planetele. Revoluţiile realizate de către oameni impun schimbări radicale, bruşte şi profunde, ele reformează orânduirile nedrepte. Dimpotrivă, revoluţiile planetelor repetă, la nesfârşit, rotaţiile Pământului în jurul Soarelui. Filmul Les adieux à la reine traversează ambele tipuri de revoluţii. Desigur, mai întâi de toate este revolta unei naţiuni care se ridică împotriva unui regim care o guvernează. Filmul se deschide cu dimineaţa zilei de 14 iulie 1789, când, la ora şase, tânăra Sidonie Laborde se scărpina pe braţe din pricina ţânţarilor. Trezitul în zori de zi, cu furia provocată din pricina ţânţarilor avea să prevestească fapte mult mai grave, la scară mai mare. Povestea acestei mici „planete”, Sidonie, care gravitează în jurul „astrului” monarhic, Marie Antoinette, se ţese pe fundalul colapsului unei societăţi: Revoluţia Franceză care avea să schimbe cursul istoriei.

În centrul poveştii din Les adieux à la reine regăsim un triunghi amoros, dar un triunghi oarecum atipic, de natură lesbiană, cvasi-platonic: regina iubeşte o ducesă, care la rândul ei îi împărtăşeşte iubirea, dar există şi o „cititoare” care o iubeşte pe regină şi doreşte să fie în graţiile acesteia. Partea carnală este (aici) doar o ipoteză, căci nu vedem decât un sărut (sau aproape un sărut) şi câteva mângâieri ocazionale. Dragostea se realizează prin admiraţie şi printr-o fascinaţie nemărginită, dar rămâne doar pe interior căci este mai mereu ascunsă.

Mergând în zig-zag într-un infern al deşertăciunilor, filmul continuă povestea unei anumite Sidonie Laborde. Cine este această Sidonie? Filmul nu răspunde imediat. Mica poveste a devotamentului Sidoniei (Léa Seydoux) pentru regina ei, şi ea îndrăgostită de Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen), este acel dram de promiscuitate pe fundalul căderii Bastiliei. Pelicula lui Jacquot capătă o nouă dimensiune, în care senzualitatea şi macabrul îşi oferă un ultim dans la Versailles sporindu-i originalitatea. Istoria Revoluţiei Franceze, provocările sale şi mecanismele ei complexe nu se regăsesc la propriu în acest film. Regele, guvernul, elita aristocraţiei, cu excepţia reginei şi a favoritei sale, nu se regăsesc în mijlocul acestei poveşti.

Regizorul Jacquot este interesat de o categorie mai specială de la Versailles, acea populaţie care trăieşte în pivniţele castelului şi care era terorizată de către „mai-marii ei”, dar care nu era solidară cu revoluţionarii. Damele de companie, lacheii, bucătarii – ei toţi trăiesc printre culisele puterii – iar filmul relevă o frumoasă topografie a acestui spaţiu, a subteranelor de la Versailles. Este un film despre culisele acestui palat, este un decor teatral observat de după frânghii şi mucava.

Locatarii acestei lumi din underground au informaţii fragmentate şi se agită să afle ce s-a petrecut cu adevărat pe 14 iulie la Bastilia. Este o lume în plin naufragiu, iar Versailles este precum vasul de lux, Titanic, izbit de iceberg-ul revoluţiei. Sunt oameni fără însuşiri, sunt doar jucării ale Istoriei. Panica acestei clase intermediare poate fi receptată şi comparată, în contemporaneitate, cu agitaţia clasei de mijloc – aşa des citată de către sociologi. Frica guvernează palatul şi subteranele sale, fiecare se angajează într-o cursă nebună pentru a-şi apăra privilegiile. Acest bunker este cuprins de haos. Sunt zugrăvite trei zile de incertitudini şi anxietăţi în care lista cu cei care vor fi decapitaţi cade în mâna celor de la Curte anunţând colapsul din final. Aceste trei zile aduc mai mult suspans decât unele filme de pură acţiune.

Reuşita acestei pelicule constă şi în faptul că a redat evenimente aşa de ample, scufundarea bruscă a unei lumi, printr-o gaură a cheii. Problema macroistorică se împleteşte cu o poveste mai intimă şi mai pasională. Dragostea tinerei însoţitoare a reginei pentru regina debusolată, ingrată şi manipulatoare oferă un suflu nou acestei pelicule. Léa Seydoux, mai frumoasă şi mai vibrantă ca niciodată, atrage camera de filmat şi ne captează atenţia; mergem pe urmele tinerei Sidonie prin culoarele şi galeriile palatului cuprins de panică.

Benoît Jacquot nu are egal în performanţa de a transpune într-un spectacol palpitant şi graţios un teatru machiavelic al dorinţelor şi al ocolişurilor. A reuşit să proiecteze această „dramă în costume” într-un peisaj amplu şi haotic, iar coliziunea este senzaţională. Cheia cu care Jacquot deblochează genul de peliculă istorică în costume, este respingerea tradiţionalismului formal; aduce un nou suflu, refuzând paseismul de paradă. Scenariul (semnat de Jacquot şi Gilles Taurand) descrie microcosmosul în care tinerele din castele inferioare celei în care se afla deja Sidonie se preocupau pentru a-şi găsi un protector, eventual un soţ. Ştirea despre prăbuşirea Bastiliei spulberă visele din gineceu. Un frumos plan-secvenţă ne-o prezintă pe Sidonie pe coridoarele întunecate ale palatului, însoţită de bătrânul bibliotecar al reginei (Michel Robin); ea se chinuie să descifreze biletul cu ştirea aceasta la lumina lumânării. Mobilitatea camerei, umbrele care cad pe scenă sunt expresia cinematografică modernă. Această secvenţă de noapte stabileşte punctul de vedere al regizorului contemporan, fără compasiune inutilă pentru locuitorii de la Versailles. În dimineaţa zilei de 15 iulie, regele merge neînsoţit la statul general. În paralel, Sidonie devine motiv de ceartă între Marie Antoinette şi favorita ei, Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen). Prinsă între două stări: disperarea din amor şi neliniştea provocată de revoltele parizienilor, regina (Diane Kruger) trece cu eleganţă printre aceste acumulări de contradicţii.

Cursul accelerat al evenimentelor perturbă orice programare de la Curte. Biata Sidonie sfârşeşte prin a nu distinge visul de realitate. Acesta ar putea fi motivul central al filmului, motiv care elimină graniţa ce separă visul de coşmar. Léa Seydoux trece de la „cititoare” la un alt statut.

Pentru un moment ea a crezut că este una dintre cele mai importante persoane din regat, iar o clipă mai târziu, îşi dă seama că este doar o jucărie. Timpul petrecut alături de prima Doamnă a Franţei este inimaginabil, tânăra pică într-un labirint fizic şi mental de neînchipuit. O fată de nicăieri va fi, în curând, un nimeni. Acest „soldat necunoscut” poate reprezenta toate clasele sociale. Viziunea anti-conservatoare a lui Jacquot face ca personajele să nu ne fie livrate la viteză maximă pe autostrada Istoriei. Fineţea abordării istorice, departe de convenţiile manierate cu intrigi amoroase, îi dă valoare acestei pelicule.

Personajele respectă poncifele morale şi limbajul epocii, dar ni se prezintă într-un mod familiar. O reuşită a regizorului a fost şi alegerea distribuţiei, mai ales a celor mai importante partituri, astfel Léa Seydoux, fata motoarelor şi a blugilor, este impecabilă aici, Diane Kruger aduce aerul prusac al reginei cuprinsă de vertijul Istoriei, Michel Robin are mereu apariţii luminoase, în contrast cu Xavier Beauvois, un Ludovic al XVI-lea aproape nonexistent. Amintind de tragediile de tip stendhalian, filmul Les adieux à la reine rămâne un film intimist care face să pice perucile ca să se vadă umanul.

Les adieux à la reine
Regia: Benoît Jacquot
Scenariul: Benoît Jacquot, Gilles Taurand
Distribuţie: Diane Kruger (Marie Antoinette ), Virginie Ledoyen (Gabrielle de Polignac), Léa Seydoux (Sidonie Laborde), Noémie Lvovsky (Mme Campan), Xavier Beauvois (Ludovic al XVI-lea), Michel Robin (Jacob Nicolas Moreau)

Via LiterNet