Se spune că după Dumnezeu, femeia este cea care mai poate face oameni… Ce har, ce dar! Este ca o răstignire pe care o primești cu capul plecat și cu inima deschisă. Ia-mă, Doamne, fă ce vrei cu mine, dar ține-mi pruncu’ viu! Asta este rugăciunea oricărei mame, în sala de nașteri. Mama se duce la spital, ca mielul la tăiere! Se duce întru împlinirea a ceea ce a fost scris să se împlinească, să se nască, să crească și să devină. Mama nu se autoproclamă mamă, se roagă să devină una perfectă pentru puiul ei, își dorește asta, chiar dacă a fi mamă se binecuvântează de sus, din înalt, se hărăzește, se sfințește de când se plămădește ca pruncă în pântecele mamei ei. Ea nu știe, dar își dorește și se roagă neîncetat și inconștient, pe muțește, cu toate necuvintele știute și neștiute, ca să devină una cândva! Dorința există genetic, în fiecare fetiță, domnișoară, femeie…
Acele femei care, din diverse motive, n-au dat naștere pruncilor, pot crește copii în inimă, nu neaparat în burtică, adică să-i înfieze și ele tot mame devin și tot mame se numesc. Dacă nici așa, atunci pot adopta pisici sau câini și tot mame devin și se cheamă. O mamă se dăruiește, se împarte, rupe bucăți din ea pentru binele puilor ei. Asta înseamnă să fii mamă! Nu oricine poate fi! Uneori, toți banii din lume, nu pot cumpăra acest privilegiu. Nimeni nu-i de blamat, nimeni nu-i de arătat cu degetul, pentru că până la urmă nu ne putem sustrage din mâna destinului. Ideal ar fi să conștientizăm că toți suntem aici să facem și să fim, nu să avem!
Eu, când m-am dus la spital să-l nasc pe fiul meu cel dintâi născut, mi-am luat integramele cu mine, ca nu cumva să mă plictisesc, atât de inocentă eram… Aveam 21 de ani proaspăt împliniți și cel puțin tot atâtea vise de împlinit. Acela de a deveni mamă nu era pe lista cu visele de-atunci. Dar cine sunt eu ca să cunosc timing-ul perfect pentru această sfântă devenire?
Așa că toate visele acelea au făcut o reverență, ca la o curte regească, s-au retras pe locurile din spate plecându-și capetele în fața celui care a avea să fie visul meu cel mai mare: VIAȚA! Am avut un travaliu de 14 ore, cu complicații, la distanță de doar câteva respirații, de o naștere la care se purtau discuții legate de șansele vieții mele, urmând ca pentru nașterea copilului să se intervină cu un forceps.
Nu știu sigur dacă mai doream să trăiesc atunci, de fapt, cred că deja eram într-o altă dimensiune, de unde nici nu mai resimțeam durerea și de unde mă priveam cumva ca pe o scenă dintr-un film, în care multe halate albe se mișcau frenetic în jurul meu. Nu știu cum să explic, dar dacă aș fi fost căzută din avion sau dacă aș fi fost călcată de tren, cred că s-ar fi simțit cam la fel de puternic intensitatea a ceea ce trăiam…
Sau mai bine spus, încercam să trăiesc cu ultimele puteri. Cert este că o bucată din mine lupta pentru viață cu toată forța și determinarea unui munte care vrea să fie cu orice preț semeț și admirat, dar de fapt toată forța asta imensă era a unui omuleț de 4 kg… O franzelă de băiat, care mi se părea fiind atât de mare, cât un copil de trei luni, respira dintr-o dată lângă pieptul meu, după o naștere naturală, într-un final reușită, fără să mai fie nevoie de forceps.
Eram ca doi soldați care cucereau ultima redută în bătălia dintre viață și moarte. Am ajuns să înfigem steagul victoriei împreună în pământul făgăduinței vieții noastre chiar dacă eram mai mult morți decât vii, după atâta zbatere, dar recunoscători că eram totuși întregi.
Aveam multe în comun, bătăile sincronizate ale inimilor noastre, grupa de sânge, vedeam auzeam și ambii nu puteam merge pe propriile picioare; eu că am pierdut mult sânge și eram într-un scaun cu rotile, el fiindcă încă n-a avut când să învețe mersul, abia se obișnuia să respire… Chiar și așa, în stare deplorabilă în care mă aflam, aveam pe buze gustul dulce al victoriei, mă simțeam în mintea mea cetățeană de onoare a mapamondului, decorată cu cea mai înaltă distincție posibilă pe care o poate primi o femeie: aceea de a fi mamă!
Simțeam că am călcat pe moarte și am învins-o, simțeam că nimic și nimeni vreodată nu m-ar mai putea învinge pe niciun plan și la niciun nivel și dintr-o dată toate femeile din jurul meu au devenit toate, eroinele planetei.
“Și acum, ce să fac cu el? am întrebat. Să-l hrănești la sân, să-l crești și să-l iubești, mi s-a răspuns.” Vă spun sincer, că treaba asta este total diferită față de joaca cu păpușile! Nu știam multe despre copii, decât din ce-mi mai povesteau mama și bunica, iar singura carte pe care am avut-o pentru infuzie de informații, era cartea, “Mama și copilul”, o ediție învechită pe care o aveam de la mama mea.
Am apucat să citesc și câteva numere din revista “Mami învață să mă ingrijești”, proaspăt apărută la începutul anului 1996, anul în care am născut și cam atât. În rest, mila Domnului! Și mila LUI se pare că a fost revărsată din plin peste mine, fiindcă astăzi, după 25 de ani, mai uit cu același drag la visul meu care sper să continue încă mult și bine, vis pe care atunci nici nu îndrăzneam să-l visez, dar care a crescut atât de frumos și pe care nu l-aș schimba pe o sută de alte vise, garantat împlinite!
Îl urmăresc cu sufletul la gură cum se transformă și nimic altceva nu mi se pare mai captivant, indiferent de suișurile și coborâșurile drumului pe care-l avem de parcurs cu viețile noastre. Noi ne confruntăm cu un an dificil, fiindcă credem că mai rău și mai greu ca acum nu se poate. Ba da, se poate! Ne considerăm nedreptățiți să trăim constrânși de împrejurări, pentru că, nu-i așa, noi merităm ce e mai bun!
Este perfect adevărat și poate că, după ce viețile noastre vor primi o nouă reconfigurare postpandemică, ne vom strădui mai mult să vedem, să înțelegem și să apreciem just ce înseamnă cu adevărat acest “cel mai bine al nostru”. Pacea, bunăvoința, frumosul, armonia, grija, acestea sunt elementele esențiale care ne fac bine și care ar trebui să se regăsească mai întâi înlăuntrul fiecărei inimi umane ca să fie recunoscute mai apoi în celălalt, între oameni, familii, comunități, popoare!
Irod a ordonat uciderea a mii de prunci, dar femeile tot au mai adus pe lume copii… În toate perioadele care s-au scurs de-a lungul istoriei, oamenii au fost mereu greu încercați, cu puhoaie de apă, cu foc, cu recolte și adăposturi invadate de prădători, cu boli necruțătoare, cu războaie și câte și mai câte…
Oare lor nu le-a fost greu în timpurile acelea? De ce au ales să mai facă copii, când nu aveau nicio siguranță pentru viețile lor, cu atât mai puțin pentru a nou-născuților, oare strict pentru plăcerea carnală, sau doar fiindcă nu aveau o educație aleasă, un nivel de cultură aproape inexistent sau acces facil la informații? Nu cred… Auziți ce poveste am eu:
Bunicile celor de vârsta mea (45+) au traversat două războaie mondiale. Acest fapt nu le-a împiedicat să dea naștere pruncilor! În zilele de astăzi cuplurile fac zeci și mii de calcule pentru a găsi timming-ul perfect ca să devină părinți, iar când reușesc, li se pare că viața lor este dată peste cap și aglomerată de sarcini, stres și griji în exces. Vorbim de 1 copil și într-o covârșitoare proporție rămâne unicul copil al cuplului. În schimb, pe vremea aceea era primordial să ai casa plină de copii, iar majoritatea familiilor aveau minim trei. Asta era mândria casei, copii mulți, gospodărie mare și caii îngrijiți, zicea bunicul meu.
Bunica mea maternă a avut cinci copii, iar bunica mea paternă, căci despre ea aș vrea să spun mai multe, a născut șapte copii. Povestea curge cam așa: Bunica mea din partea tatălui (n. 1903 – d. 2002), la vârsta de 12 ani, lucra deja ca și slujnică în casa unor boieri din București. Peste câțiva ani, dar nu cu mult înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani, reîntoarsă în Transilvania, în Ardealul din zona Târnavelor, mai exact, se căsătorește cu bunicul meu.
La prima naștere, din cauza unor complicații survenite și a condițiilor precare în care femeile nășteau pe-atunci, exclusiv în mod natural, evident, dar mai ales în condițiile de la sat, a fost la un pas de a-și pierde viața. Singura nădejde a ei dar și a oamenilor de nivelul ei și nu numai, era pe-atunci credința în Dumnezeu! “Și atunci, copila mea, am împreunat palmele și am zis așa din tot cugetu’ și din toată inima mea: Doamne, tot ce oamenii nu pot face, la tine toate-s cu putință! Ajută-mă să trăiesc și-ți făgăduiesc că pe toți copiii pe care mi-i vei da, pe toți am să-i nasc!” Și i-a fost ascultată rugăciunea, i-a dat Dumnezeu sănătate, apoi alți șase copii, pe care i-a adus pe lume, pe toți sănătoși, cu mențiunea că, pe cel mai mic, Nic-al mumii, cum i-a spus mereu, l-a născut la 43 de ani. Adică fix cu 72 de ani în urmă. Acest Nic, cel mai mic, este tatăl meu, iar eu sunt fiica lui și datorită lor sunt și eu și copiii mei astăzi, aici, pe pământ.
Și, deși rămasă văduvă la 60 de ani, i-a mai dat Dumnezeu viață lungă, până la 99 de ani împliniți, astfel încât și-a cunoscut și strănepotul din partea celui mai mic copil, adică pe fiul meu, care avea 6 ani, când am condus-o pe bunica pe ultimul ei drum. Nu de puține ori, mă întreb, oare nu i-ar fi fost de-ajuns cu șase copii? Oare cum o fi înfruntat vorbele răutăcioase ale sătenilor când au văzut-o cu burta la gură la 3 de ani? Oare cum a făcut față dojanei fiilor ei mari, adolescenți deja? Răspunsul la toate acestea este un simplu, rustic și autentic, de țăran român adevărat: pentru că a făcut în urmă cu mai bine de 20 de ani o promisiune divinității, pe care și-a ținut-o cu sfințenie, pentru că n-a uitat nicio clipă prețul vieții ei și nu în ultimul rând pentru că era puternică și de neclintit, credința ei. Sfârșit!
Nu vă supărați pe mine, dar eu nu pot să spun despre bunicii noștri că au fost niște înapoiați mintal, necitiți și care s-au înmulțit pentru că nu au auzit de metodele de contracepție. N-am cum! De la țară provin și domnii de azi și adevărații oameni culți care mi-au îmbogățit sufletul în școală. Și ei au fost hrăniți tot de mâinile crăpate de muncă ale țăranilor, așa că numai un om egoist, rău și prost, dincolo de mentalitățile învechite ale timpurilor de-atunci, ar putea să blameze nașterea de prunci în orice condiții!
Niciodată nu ni se va așterne la picioare o viață fără griji, ca un covor pufos pe care putem păși desculți întru dezmierdarea tălpilor noastre, nu. Orice alegem să facem în viața asta este greu… Să fii mamă e greu, să nu fii mamă este la fel de greu! Alege-ți greul! Să crești copii, să-i educi este greu, să nu ai copii este tot greu, alege-ți greul! Să mergi cu copiii în parc, la joacă este greu, să te uiți în parc la alte femei cu copii, e greu. Alege-ți greul! Să ai copii care să-ți ocupe tot timpul liber e greu, să n-ai ce face cu timpul tău liber, este la fel de greu. Alege-ți greul!
Nu știu ce simt femeile care devin mame, pe vremea lui corona virus, dar nu cred că e departe de ceea ce simte oricare altă femeie care se abandonează pe un pat de spital, spre devenire… Mamele sunt zeități, sunt ființe supranaturale! Vă dați seama, să ți se dea această oportunitate divină, ca două inimi să-ți bată la unison într-un singur trup? De ce alte miracole mai avem nevoie, dacă cel al vieții nu ne este destul? Dintr-o dată, femeia devine mamă, atunci, din acel moment, viața ei nu mai contează, ci a puiului ei! Ea nu mai trăiește pentru sine, ci trăiește pentru el!
Nu mai există nimic ce-ar putea-o opri să moară și să omoare pentru binele copilului! Mama devine Balaurul cu 7 capete când e vorba de puiții ei, nu cred că se împiedică de o bucată de pânză sau plexiglass ca să-și țină lângă ea cealaltă inimă pe care a dăruit-o într-un fel sau altul umanității. De-acolo încolo e gata lumea! Mamele sunt cei mai temerari și cei mai fideli soldați pe care-i are omenirea, fiindcă luptă pentru viață și pentru dragoste cu prețul propriilor vieți, până la capăt! Fiindcă se spune și pot confirma, că nașterea de prunci este singura întâlnire oarbă, la care femeia știe că va întâlni cu certitudine dragostea vieții sale! Atunci împlinirea ei este deplină, atunci dăruirea ei este izvor nesecat de iubire.
Cu sau fără studii, sălbatici sau educați, săraci sau cu bună stare, viața își cere dreptul! Copiii se nasc, dincolo de ce scrie la carte, de așa da, sau așa nu. Aici ar trebui să se intervină, de la mic la mare cu toate forțele, ce facem de-aici încolo, aceasta este întrebarea “a fi sau a nu fi”, al lui Shakespeare și astăzi, la care deocamdată nu s-a găsit răspuns. Lucrurile se întâmplă, copiii se nasc, se cresc oricum, bine sau greșit sau se abandonează… ba chiar sunt lăsați să moară. De neșansă, de sisteme putregăcioase, de ignoranță, de prostie și nu în ultimul rând chiar de cea care le-a dat viață. Este crunta realitate a zilelor noastre, strigătoare la cer! Acestea sunt cele două mari alternative. Trăim sau murim.
Ce facem de-aici încolo? Fiindcă până acolo, până la concepere este greu să controlezi, indiferent despre oricâte campanii de protecție s-ar vorbi, preda și învăța. Instinctul primează, fiara din noi iasă mereu învingătoare și femeia se trezește de cele mai multe ori mamă, fără să-și dea acceptul, seama, indiferent de educație, de șansă sau de destin. Mama. Cel mai atotcuprinzător cuvânt! Dar cum putem să credem chiar și pentru o clipă de rătăcire, că legătura dintre mamă și pruncul ei, ar putea fi întreruptă de o mască, când ea răzbate de fapt, dincolo de pântec și dăinuiește și dincolo de moarte?!
Nimic nu este mai direct transmis pe lumea asta decât iubirea mamei către pruncul ei. Singura care dăruită nu se împuținează ci, dimpotrivă, ți se întoarce înzecit este iubirea dintre mamă și prunc. Direct și în timp real. Bucuria și tristețea mamei este resimțită de prunc intrauterin. Mama respiră, mănâncă, râde, ascultă muzică, plânge se supără și doarme la unison cu fătul. Hai să construim spitale cu săli de nașteri, hai să punem preț pe viață, hai să revoluționăm condițiile aducerii pe lume!
Ce altceva poate stârni știința, dacă nu viața însăși?! Mama naște prunci cu prețul vieții! Poate că nu-l plătește chiar atunci, în sala de nașteri, cu toate că multe mame o fac involuntar, dar nu de puține ori de-a lungul vieții, pleacă dincolo, fără să anunțe… nu fiindcă vor să-și lase pruncii orfani, ci fiindcă așa le-a fost scris, dintr-o dată și pe nepregătite, pe când copiii aveau poate, cea mai mare nevoie de protecția mamei, înainte ca lor să le fi crescut deja aripi vânjoase pentru zbor …
Copiii rămân cu viața pe care o au de trăit, chiar și lipsiți de mamă uneori încă de la naștere, cu toate că este împotriva firii ca părinții să plece înaintea copiilor în ultima lor călătorie, părăsind efemeritatea lumească. Ei sunt câștigătorii, ei, cei rămași chiar și așa orfani! Ei oricum o au pe mama lor sub piele, pentru că le curge prin vene, se ating și o găsesc pe ea peste tot! Asta-i mama, omniprezență! Acest aspect, ar trebui să preocupe omenirea cel mai mult: traseul pruncului de la conceperea în pântec și până la evoluția lui intrauterină către lumea asta și nu numai asta, ci și creșterea lui, transformarea lui, devenirea lui! Nu mai contează de ce, cum și pentru ce s-a întâmplat așa, ci cum continuă viața lui de-acolo în colo! Fiul meu, cel mic, îmi spune mereu: mama, copiilor cel mai mult le place în burtică, că acolo nu-i deranjează nimeni… aș vrea să mai pot sta acolo, mami! Mi-a spus-o și la 4 ani și acum la aproape 9.
Da, e mult deranj în lumea asta, îmi confirm în gând, dar concret, ce să-i răspund? Dincolo de cunoștințele legate de anatomia de bază, nu am ce explicații să-i dau. Pentru el orice i-aș spune, răspunsul rămâne la fel de neconvingător… cum probabil și pentru noi adulții, tot așa rămâne. Cred că tehnologia e utilă, cred că cercetătorii dedică timp și resurse pentru cunoaștere, dar dincolo de roboți și de idei revoluționare de a descoperi viața de pe alte planete, cel mai mult avem nevoie de suflet și de păstrat viața aici, pe planeta asta! Iar sufletele sălășluiesc în niște temple, denumite trupuri.
Pe aceste temple ni le dăruiesc mamele. Noi avem responsabilitatea menținerii curățeniei, și a dăinuirii lor trainice și sănătoase. Pentru că, așa cum spunea marele nostru filizof, poet și scriitor român, Constantin Noica, sufletul trebuie tratat ca și pământul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv”.
Prin analogie, la fel și noi ar trebui să dăm sufletelor noastre iubire și bunătate ca trupurile să producă roade sănătoase, adică copii sănătoși fizic, mental și spiritual! Medicii sunt doar arhitecții care vin să susțină și să întărească zidirea, dar temelia noastră este a creației divine, fiindcă așa cum spunea bunica, “mama ta și tatăl tău sunt bucăți de Dumnezeu!”
