Multiculturalism și Babilonie – societatea, încotro?

I. Multiculturalism și Babilonie – societatea, încotro? 

Andra Tischer (A.T): Ilinca Bernea, poetă, prozatoare, doctor în filozofie, femeie cu spirit viu, îți propun o primă temă care „înflăcărează” destul de mulți oameni astăzi, dat fiind faptul că trăim într-un orizont din ce în ce mai cosmopolit. Trăiești alternativ în București și la Londra. Discuțiile în jurul problemei multiculturale sunt tot mai tensionate. Ai scris în ultimul roman despre Babilonia contemporană.

Acesta e multiculturalismul?

Ilinca Bernea (I.B)– În mare măsură da. Multiculturalismul este o încercare de a menține în echilibru social, în paralel, elemente culturale care sunt incompatibile între ele și oameni care „nu vorbesc aceeași limbă” , o spun și metaforic și la propriu.

A.T – Cum ar putea fi depășit impasul?

I.B – Printr-o mentalitate cosmopolită. Printr-o nouă reformă iluministă. Noi ne-am născut în comunism și suntem ceva mai puțin relaxați și naivi decât occidentalii din generația noastră, pentru că știm că drepturile omului nu sunt „for granted” cum se zice, noi suntem antrenați să argumentăm în favoarea umanismului și să îl valorizăm mai presus de orice. De aceea, în mod neașteptat și întrucâtva ironic, cei din fostul bloc comunist sunt mai dispuși acum să se lupte pentru valorile libertariene și să le afirme decât cei care n-au avut parte de dictaturi în ultimul veac.

A.T– Am tot ascultat argumentele ambelor tabere, atât ale apologilor multiculturalismului și umanismului stângist, cât și ale contestatarilor înfocați ai sistemului, etichetați drept rasiști, xenofobi, bigoți, fasciști. Cine e personajul pozitiv?

I.B– Sunt și unii și alții personaje negative. Ostilitatea corecților politic față de exponenții categoriilor pe care le apără și în jurul cărora au construit un țarc de victimitate este la fel de mare ca și a mult huliților adversari, cu deosebirea că la adversari reculul e pe față, e sincer.

A.T– În ce constă elementul orbitor?

I.B– În refuzul confruntării cu realitatea. Din punct de vedere al unui bun occidental corect politic, eu sunt o scăpată din comunism care s-a format ca șoim al patriei la grădinița ceaușistă… și totodată o femeie care a fost discriminată și o sărăntoacă din est și în general o victimă socială.

Și eu l-aș lua de guler și i-aș zice: cu ce drept te uiți la mine ca la o amărâtă? Cum îți permiți să mă compătimești? Ce știi tu despre mine? Uite că mie nu îmi convine ideologia ta care are impresia că poate măsura cum trăiesc eu în sinea mea și poate evalua nivelul meu de românitate sau starea mea de conștiință după câteva date superficiale! Cu ce drept vezi în mine o sumă de clișee? De unde știi tu că visul meu a fost să am o carieră și nu să fiu curtezană sau casnică? De ce să înlocuim niște stereotipuri cu altele? Nu mai bine lăsăm femeile să își trăiască viața cum vor ele? De unde știi că am reminiscențe de gândire comunistă?

Am crescut într-o familie cosmopolită în care se vorbeau patru limbi, am citit de mică literatură universală, am fost la grădinița engleză, una dintre acelea care funcționau neoficial chiar pe vremea lui Ceaușescu, am zbierat toată adolescența pe refrenele băieților de la „Sex Pistols” și de la „Pink Floyd”, am visat să fac bungee jumping și să sar pe acoperișuri ca free runnerii, nu întâmplător prietenul cel mai bun pe care îl am e un alt fost punk-kid, englez pur sânge, născut în același an cu mine, însă în Brixton.  Deci, ești în eroare, domnule corect politic.

Nu mi-a plăcut „Baltagul”, mi-a placut „Mașina Timpului” a lui H. G. Wells. Mi-au plăcut basmele englezești și scoțiene. Mi-au plăcut romancierii sudamericani și germani. Mi-au plăcut pictorii austrieci. Sunt un ins cosmopolit și nu mi-e rușine să o spun, nu văd nimic rușinos în a spune adevărul.

A.T – Ai folosit termenul de corectitudine politică. Cum îl definești?

I.B – Așa cum a fost profesată până acum, noțiunea de „political corectness” s-a dovedit a fi, ca să o zic în termeni marxiști, „dușmanul de clasă” al meritocrației. Nu doar că nu își atinge țelurile, dar agravează situația.  A încerca să cosmetizezi sărăcia, grobianismul, vulgaritatea, agresivitatea, postia, iraționalitatea dacă provin din partea membrilor unor categorii ex sau actual-defavorizate, a arăta un grad inegal de toleranță față de criminalitate dacă promotorii ei sunt membri ai unor rase sau caste sociale considerate istoric ca inferioare, sunt atitudini care conduc, inevitabil, spre accetuarea problemelor de discreditare și discriminare aprorică a unor categorii umane.

A.T – Este corectitudinea politică o formă de bigotism mascat? Să-i zicem cripto-șovinism? Tu spui că ea nu promovează de fapt egalitatea, ci accentuează prejudecățile existente?

I.B – Da, pentru că subordonează indivizii unor categorii impersonale. Abia atunci când aceste categorii vor dispărea din vocabularul curent, când nu vor mai avea valoare de definiție pentru condiția subiecților, vom putea spune că a dispărut ostilitatea din arhivele percepțiilor și preconcepțiilor comune. Problema cu aceste categorii este că ele sunt reprezentări conceptuale fără echivalent real. Practic, se referă la ceva ce nu există. Sunt ficțiuni intelectuale. Sociologia operează cu ecuații din acestea care nu desemnează elemente reale și tocmai de aceea cunoașterea de care dispune e atât de speculativă și contestabilă.

Categoria „femeie” e ceva foarte vag și cu obiect incert, cu domeniu de definiție ambiguu.  N-are nici un sens să ne pierdem vremea cu asemenea abstracții. Omul teoretic, fie el femeie-teoretică, ortodox-teoretic sau hermafrodit-teoretic nu există, n-are buletin, nu zâmbește și nu face gripă.  Dincolo de paravanul ipocriziei, cei mai plini de grețuri la adresa diversității sunt cei care nu fac altceva decât să toace sloganuri pe această temă, care se încăpățânează să te reducă la ce cred ei despre etnia din care faci parte sau la condiția de adept al unei religii sau la un statul socio-economic, profesional, pe scurt la o identitate generică.

Or aceasta este cea mai anti-umanistă și anti-individualistă atitudine posibilă. Oamenii sunt mult mai mult decât o sumă de eredități, înzestrări și determinări contextuale și sociale. Unii vorbesc cu atâta ușurință de cultura unora sau a altora! Dar o cultură nu e ceva monolitic. E un organism viu, complex, nu un pseudo-obiect cu formă solidă, e materie vie, realitate dinamică, un proces, un material transformabil…

A.T – Corectitudinea politică încearcă să recompenseze membri unor grupuri care au fost istoric defavorizate sau persecutate și să elimine pe cât posibil privilegiile sociale pe care le-au avut, tocmai pe „ne-merit”, bărbații albi occidentali .

De ce ar fi această abordare un  lucru rău?

I.B – Pentru că teza marxistă care alimentează această viziune este ne-realistă și nesustenabilă din perspectiva unei filosofii existențialiste, cum e cea a cărei adeptă sunt. Sună cel puțin neașteptat, știu, dar în contextul ceva mai complet decât cel strict social care este existența umană nu putem vorbi de privilegii. De ce ? Voi cita acum din Jordan Peterson: „faptul de a fi bărbat, ca și cel de a fi femeie, implică anumite privilegii și handicapuri naturale pe care societatea le gestionează mai mult sau mai puțin echitabil”.

La devenirea noastră, ca individualități, nu contribuie, susțin și eu, doar societatea cum zic marxiștii, de la cei timpurii la Foucault & comp, ci și, ba chiar mai ales biologia, datele genetice, contextul familial, aptitudinile personale, înzestrările înnăscute. Cu cât un om e mai puțin  condiționat social, cu atât natura lui proprie e mai prezentă în felul său de a fi, or societățile liberale, care sunt la antipodul socialismului, tocmai asta oferă. E un privilegiu să fii tu însuți, i-aș obiecta corectului politic, nu să fii dependent de resorturi și calificative sociale. Imaginea de sine și felul în care trăiești în sinea ta, zona privată a existenței, intimitatea sunt chestiuni care cântăresc mai greu pentru oricine decât modul în care ești perceput și evaluat social.

E o minciună că privilegiul de a avea bani, succes, admirație sau acces la putere garantează calitatea vieții. Nu. O viață intimă fericită o garantează. Societatea nu poate oferi mai mult decât ce este și ce are. Compensații pentru nefericire sau singurătate, roluri, măști și ce mai oferă ea. Oamenii fericiți, onest vorbind, n-au nici un fel de ambiții sau orgolii sociale, puțin le pasă de privilegiile unuia și altuia. Singurul care poate oferi privilegii e hazardul de a te naște cu un caracter care să-ți dea o soartă bună, cum ar zice Nietzsche… Am crescut cu astfel de povești… Era basmul acela cu cămașa omului fericit care nu avea cămașă. Privilegiul existențial e ceva nemăsurabil și nereglabil pe cale socială, nu e o valoare pozitivă.  Un siberian sărac și analfabet poate fi mai fericit decât un absolvent de Harvard bogat.

Marxismul e o eroare. Eradicarea sărăciei se poate concepe și într-o altă paradigmă. Nu am cum să creditez o ideologie care are la bază invidia, pentru că nu am invidiat în viața mea pe nimeni… Nu știi cum e să trăiești clipă de clipă în sinea altcuiva și acolo se trăiește de fapt, nu la locul de muncă, nu pe scenă, nu în piață. Eul social nu suntem noi înșine, iar ideologiile marxiste doar pe acesta îl au în vedere.

Socialismul, așa cum a fost practicat a încercat mereu să subordoneze și inerent să sacrifice individul colectivității, grupului. Tot Jordan Peterson spune că această ideologie contribuie la exacerbarea tribalismului pentru că iese la rampă cu o epică *(narrative) care pune accentul pe categorie, pe clasă, pe identitățile generice.

A.T – Cum pot fi, totuși, modificate niște prejudecăți sexiste, rasiste etc?

I.B – În nici un caz nu prin decrete și constrângeri. E dovedit că atunci când oamenii sunt obstrucționați și cenzurați, valorizează și mai mult ceea ce li se refuză. Argumenta Stephen Fry că în Anglia mentalitățile ostile homosexualității au fost modificate prin bun simț, comunicare, decență a gândirii și înțelegerii, nicidecum prin decrete impuse de sistem. Una e să impui și alta e să modifici din interior simțul comun.

Există totuși un punct nevralgic care complică lucrurile. Cei mai mulți dintre incorecții politic, cum spuneam, nu sunt gânditori subtili care protestează împotriva cenzurii informației și cunoașterii, ci revoltați resentimentari care ar vrea să fie lăsați să insulte persoane de culoare, femei etc.

Discursul urii trebuie sancționat cumva. Există însă o limită, o justă măsură, aici e problema cea mai delicată. E linia de demarcație dintre insultă și critică. A discredita sau disprețui un om în virtutea unor date înnăscute, e femeie sau bărbat (căci e plin de feministe care detestă în bloc bărbații), are un handicap, e urât, e de culoare este o mizerie incalificabilă. A o face pentru că respectivul are niște idei detestabile cum ar fi aceea că o femeie adulteră trebuie lapidată sau că e o creatură care trebuie ținută sub obroc sau că europenii sunt niște dezmățați a căror lume nu merită să supraviețuiască, e just.

Corectitudinea politică a devenit ilegitimă moralmente și isterică în momentul în care a introdus și planul mental în ecuația non-discriminării. Ba suntem cât se poate de legitimați și de îndrituiți să discriminăm între concepții și idei. Evoluția umanității nu a fost posibilă altfel. Discriminarea între ideologii e vitală și e motorul democrației și libertății sociale, de altfel.

A.T – Ce îi face pe oameni să treacă dincolo de diferențele religioase și de celelalte influențe sociale care le-au format caracterul?

I.B – Motivul pentru care trăim unii cu alții este legat de plăcere, de faptul că ne simțim bine împreună, că avem un univers propriu comun, că rezonăm prin fibrele particulare, într-o lume firească, în care libertățile individului sunt respectate… nu pentru că suntem înregimentați teoretic și ideologic, pentru că ne leagă o rasă, o religie, lupta de clasă sau rezistența în fața unui dușman comun.

Multiculturalismul nu poate fi funcțional dacă nu conduce inerent spre o compatibilizare a ideilor, valorilor și reperelor cardinale, dacă nu presupune coexistență pe toate planurile, și nu doar la un nivel convențional, de fricțiune socială minimală.

Corectitudinea politică, la fel ca și incorectitudinea, pleacă de la premiza că într-un mediu divers etnic se trăiește pe orbite diferite, că nu se amestecă sângele, ideile, borcanele, periile de dinți, că fiecare își prezervă cutumele și vederile, ca timbrele în clasor, și nu e așa – coexistența presupune un proces continuu de transformare interioară. În orice relație reală, fie ea socială sau personală așa stau lucrurile. Mai ales în cuplu este evidentă chestiunea. Indiferent dacă este unul multietnic sau nu.

A.T – Ai avut asemenea experiențe?

I.B – Am trăit în ultimii 25 de ani doar în cupluri multietnice (deci, teoretic, multiculturale) și am fost intimă cu bărbați albi caucazieni, am avut un soț amerindian de care am divorțat, iar marea mea iubire e din rasa celor din podișul Altai, care e considerată galbenă în dicționare, și ce pot să spun e că aveam un fel de a fi, de a gândi și de a simți foarte înrudit cu fiecare, altminteri n-ar fi fost posibilă apropierea.  În plus, să ne înțelegem: iubirea poate topi orice diferență, iar neiubirea îți poate face nesuferit un om cu care ai același background social, aceleași școli, acleași idei.

Cine este străinul, în fond? Nu simți diferența culturală în intimitate, simți doar diferența de personalitate, dar asta e altceva, pentru că în intimitate nu vezi un om ca pe un alb european sau ca pe un nord-african sau ca pe un scandinav. Îl vezi ca pe Jonny sau ca pe Toma.  În viața personală, convențiile și normele comunității n-au ce căuta, atunci când ajung acolo corup și lucrurile bune și autentice, dar oamenii sensibili și cu discernământ nu ajung în asemenea situații. Socialul nu are ce căuta în chestiunile personale și intime.

Când diferența religioasă devine atât de importantă încât să impieteze viața de cuplu sau să o pună în pericol, atunci deja vorbim de o patologie a credinței. Iar alte diferențe sunt negociabile, să o spunem onest.  Dacă ai trăit cu oameni din diverse neamuri nu mai ai cum să fii corect politic. De ce ? Pentru că nu mai poți vedea diferența culturală ca pe un prag- TABU, așa cum pretinde respectiva ideologie. Te cerți cu ea.

Respectul față de ceva necunoscut este o ipocrizie penibilă, lipsa de respect față de ceva necunoscut e o prejudecată, iar față de ceva cunoscut nu poți avea respect necondiționat, ci doar motivat. De aceea tabuurile impuse de corectitudinea politică se înscriu undeva pe intervalul dintre ipocrizie și prejudecată. Neromânii mei știu că mă înfig la fel de glorios și în cutumele lor ca și în cele românești, dealtfel, fără nici o jenă, ca un om care gândește, normal… după cum se înfig și ei. Nu e nimic necriticabil.

Aceste tabuuri impuse de ideologiile neo-marxiste sunt un atentat direct la adresa libertății de expresie și gândire, s-a tot spus.

A.T – Crezi că e posibil să fie depășit spectrul tensiunilor dintre valori și stiluri de viață? Că mentalitățile se pot compatibiliza?

I.B –  Sigur. Ideea că îți poți păstra cu strictețe și rigiditate niște convingeri fără să te izolezi în mod deliberat, că le poți perpetua intacte într-un mediu social complex, mustind de experiențe și concepții și obiceiuri diferite este falsă. Corecții și incorecții nu concep ideea de mutație a gândirii și simțirii, și unii și ceilalți, xenofobi fiind, proiectează existența diverselor comunități ca izolată, fiecare orbitând în legea ei, în paralel cu celelalte. Și nu e așa.

Tocmai asta e, că nu poți fi apropiat, realmente, de cineva care îți e străin realmente, cu care ai vederi și un fel de a exista antagonic, aici un dreptate incorecții. Pe piața ideilor, în Europa, umanismul a triumfat. Modernitatea, cu concepțiile ei, a învins teocrațiile și dictaturile de tot felul. E o evoluție. Am fost educați, în Occident, să vedem în acest deznodământ o evoluție. Cum am putea admite atunci că spiritul medieval care a fost eradicat, abolit etc este relativ și relativizabil în raport cu sistemul de gândire care l-a învins și în a cărui victorie ne lăfăim cu toții de câteva veacuri? Cum să ne întoarcem înapoi?

A.T – Dincolo de educație și modele culturale, de norme  și convenții, există acele universalii pe care au bătut monedă iluminiștii, iar raționalitatea, bunul simț, iubirea, iertarea, empatia sunt un bunuri ale umanității.

I.B – Da! Oamenii se întâlnesc unii cu alții și, tocmai pentru că sunt egali în potențial, când sunt, dacă sunt, și liberi, se mai și încaieră se mai și critică între ei își mai spun una alta, se mai conving unul pe altul de ceva, mai ajung și la idei comune, își mai schimbă viziunile, mai evoluează.

Ostilitatea apologilor multiculturalismului față de cei care provin din alte culturi decât a lor constă tocmai în faptul că nu mizează pe comunicare, dialog și negociere a unor repere mutuale. Discursul lor, la fel ca și al opozanților, se înscrie tot în termenii „noi” și 1ei”. ”Diversitatea „ în termeni de „noi și ei” e doar pact de neagresiune. Nu e nimic „prietenos” în a vedea o indiancă săracă și needucată într-o emigrantă și a-i flata indianitatea, incultura și sărăcia. Nu e nimic prietenos sau mărinimos în a vorbi despre libertatea religioasă a unei femei care a fost mutilată genital și care nu are dreptul să iasă singură pe stradă. Despre ce libertate vorbim?

Doar dacă ești extrem de ostil și de xenofob și dacă realmente nu trăiești decât printre „ai tăi” îți imaginezi că omul pe care îl etichetezi tu și, ține-te bine, „ai lui” drept musulman nu poate fi, de fapt, ateu.  Principalele victime ale Islamului sunt cei născuți în lumea lor, care nu au nici un drept să se dezică de religie. Doar dacă ești rasist sau bigot sau reducționist pui o ființă umană mai prejos de contextul cultural din care provine. Nu contează că etichetarea e pozitivă sau negativă. Ești la fel de șovin și de fascist dacă vezi cu încăpățânare într-un om un homosexual, un bărbat, un alb, un negru, o femeie, un asiatic, dacă îi reduci la ceea ce știi tu despre ei, adică la mai nimic.

Privirea de la distanță este cea definește străinul.  În maică-ta nu vezi: o sârboaică, să zicem, din clasa de mijloc. O vezi pe ea, așa cum e. În iubita ta nu vezi o negresă săracă, ci o femeie fascinantă, dezirabilă, sensibilă și cum o fi ea.

Corectul politic, ca și șovinul pe față, văd în omul-generic pe care îl flatează doar genericitatea o sumă de determinări și trăsături categoriale care îl lasă rece. Când focalizezi un om doar prin prisma unor trăsături impresonale, ai toate șansele să te înșeli. Tocmai aceasta este esența șovinismului.

Am prieteni care sunt homosexuali, a căror orientare sexuală nu a contat nici un pic în interferențele noastre. Nu partea de experiență și „cultură gay” ne-a apropiat. În mod analog, același lucru e valabil pentru prietenia dintre femei, dacă stai să te gândești. N-am eu treabă cu feminitatea lor și ele cu a mea, alte lucruri ne-au legat. În ce îi privește pe bărbați, m-a interesat virilitatea lor, pasionalitatea nu musulmanitatea sau ateismul sau ortodoxia sau ce te leagă de un prieten de obicei, atunci când a fost caz de prietenie.

A.T – Umanismul este nucleul culturilor europene moderne cum s-a spus?

I.B – Umanismul nu este produsul de facto al unor culturi, ci o cucerire a civilizației, o pildă a evoluției speciei, e civilizație. Aici trebuie să ajungem toți. Nu e nimic respectabil la non-umanismul din alte culturi, e respectabilă, poate, arta tradițională sau portul popular sau ritualurile nupțiale, dar nici o cultură nu e de fetișizat în bloc.

Ce fac corecții politic e că iau produsele gândirii unui neam ca fiind necriticabile și nemodificabile, de frică să nu fie acuzați de atitudini colonialiste. Dar și colonialismul a fost ticălos în anumite aspecte și civilizator în altele. Existau triburi canibale pe care colonialiștii le-au educat să nu mai fie. Cât de ”criminal” e atentatul la ”valorile” acelei culturi? Să nu mai împroșcăm cu clișee.

A.T – Ai avut disensiuni de ordin religios sau moral cu apropiații? Au existat conflicte de valori?

I.B – Nu. Și musulmanii și ortodocșii și catolicii au înțeles că eu sunt agnostică și am vorbit despre toate astea cu toată lejeritatea și relaxarea.  Așa cum mie îmi place să dansez și nu s-a pus problema să îi târăsc la dans, nici ei  nu mi-au dat brânci pe covorul de rugăciune. Legăturile de suflet dintre oameni nu au de ce să fie afectate de concepții religioase decât dacă acele concepții sunt fanatice, bolnave. Dacă ele se aliniază unui fel de a fi înzestrat cu discernământ nu pot fi nocive nicicum. Și atunci nu are sens să batem monedă pe diferență, pentru că este irelevantă.

A.T – Practic, logica aceea care împarte lumea în „noi” și „ei” alimentează orice formă de șovinism și de prejudecată. Există totuși și indivizi sau comunități cu care nu poți rezona și pe care îi simți străini orice ar fi.

I.B – Încerc să o spun simplu. „Ai tăi” sunt cei pe care inima ta îi recunoaște ca apropiați, sunt cei cu care ai un univers comun. Ei pot fi rude de sânge sau de suflet. Neamul e ceva îndepărtat, mediul social la fel… Pentru unii, străinii sunt, din nenorocire, chiar cei care i-au adus pe lume, pentru unii țara în care s-au născut e exilul. Să ținem cont de asta.

Non-discriminarea tocmai asta înseamnă: să nu te cramponezi de aparențe, să nu presupui, aprioric, că știi cum e o româncă sau un chinez mandarin, că știi cum e un buddhist sau o congoleză lesbiană, cum e un musulman. Nu știi. Dacă vorbim de oameni care își spun rugăciunile în legea lor fără să deranjeze pe nimeni, nu există noi și ei ci doar NOI!

Mă pregătesc să încep un nou roman care va fi povestea unui băiat turc care crește într-o familie tradițională musulmană, dar gândește ca un ateu.  Cunosc o seamă de povești biografice de acest tip. Șovinul, fie el pe față sau corect politic, pe de-o parte face din cultură, aparenența religioasă sau etnică un fel de predestinare a individului și pe de altă parte îi pune conștiința acestuia mai prejos de ea.

A.T – Multiculturalismul e un proiect eșuat?

I.B – Așa cum e înțeles acum da. Doar un sistem mutual de sensuri și valori poate ajuta coexistența armonioasă.

Numai monomaniacii, psihopații, fanaticii, obsesionalii se identifică exclusiv cu faptul de a avea o credință, o naționalitate, o orientare sexuală sau un gen anume.

N-are nici un rost să flatăm atâta etniile, credințele, orientările sexuale sau politice, ideile. Nu e nimic meritoriu în ele, nu e nimic senzațional, nu grație lor ne apropiem de oameni, de atașăm de ei, îi apreciem, suntem fermecați de ei, ne îndrăgostim.

A.T – Care ar fi calea?

I.B – Doar transgresiunea unor concepții rigide și monolitice poate asigura coexistența pașnică în secolul 21, faptul că oamenii sunt flexibili și sensibili la educație și că pot depăși mentalități realmente barbare și înapoiate. Așa cum le-au fost inoculate acelea le pot fi inoculate și altele.

A.T – Și mijloacele?

I.B – Cred că soluția ar fi o reformă a limbajului, zic eu, mai multă logică și filosofie în școli. Cursuri intensive! Dar despre asta voi vorbi cu proxima ocazie.

A.T – Îți mulțumesc!