Nicolae Romanov și Alexandra (Alix) de Hessa-Darmstadt au fost una dintre marile iubiri de la sfârșitul secolului al XIX-lea. S-au adorat reciproc din copilărie până în ziua în care au părăsit această lume. Iubirea lor s-a reflectat în modul în care și-au crescut copiii. Nicolae și Alexandra s-au căsătorit la scurt timp după moartea țarului Alexandru al III-lea, care a survenit în mod brusc și neașteptat. În 1891 când a moștenit tronul, țarul Nicolae a moștenit puterea absolută, așa fusese educat. Rusia a fost una dintre ultimele autocrații din Europa. Alexandra, o prințesă de origine germană, a sosit în Rusia când avea puțin peste 20 de ani, ca o străină într-o țară străină, într-o perioadă politică foarte dificilă pentru familia Romanov. Au avut împreună patru fiice: Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, iar în 1905 în sfârșit li s-a născut un fiu, Alexei. Copiii și credința în Dumnezeu au devenit centrul vieții Alexandrei.
Nicolae nu era un monarh slab și anti-progresist așa cum a fost adesea portretizat. A inițiat și niște reforme interne, dar nu a fost destul. În 1905 Rusia a devenit monarhie constituțională. Un an mai târziu s-a creat Duma – o formă reprezentativă de guvernământ. Însă această modernizare și adaptare la sistemele de guvernare din monarhiile occidentale era extrem de dificilă, Rusia nu avea acest exercițiu. Țara se îndrepta spre o revoluție, ai cărei zori au început în 1905 întâi prin demonstrații pașnice, apoi din ce în ce mai multe atacuri violente și teroriste. Din ce în ce mai rare au devenit aparițiile lor publice, s-au retras într-un soi de recluziune. Abia Primul Război Mondial i-a scos din bula lor și a dat ocazia țarinei și fiicelor ei să devină surori de caritate și să lucreze în spitale îngrijind răniții.
Credința ortodoxă ca parte esențială a vieții
Apartenența la ortodoxie și rolul important al credinței în viața lor îi particulariza față de restul monarhilor din țările occidentale. Religia era liantul care i-a ținut uniți prin toți anii de angoase, începutul degradării sănătății țarinei și atacurile aproape fatale de hemofilie ale lui Alexei, pentru care doar misteriosul Rasputin avea leac.
Au urmat arestul, toată incertitudinea și izolarea din propriul palat de la Țarskoe Selo, apoi exilul spre Tobolsk și destinația finală de la Ekaterinburg.
Știau că era sfârșitul
Din februarie 1917 familia a devenit captivă în propriul palat, un fel de arest la domiciliu. Apoi au fost trimiși într-un lung exil spre Siberia, un drum de câteva zile și nopți cu trenul. După luni de detenție în condiții din ce în ce mai stricte, pe 14 iulie 1918, cu trei zile înainte de asasinarea lor brutală din noaptea de 16-17 iulie, familiei Romanov i s-a permis o slujbă religioasă. Faptul că li s-a refuzat dreptul de a participa la sfânta liturghie, lucru care făcea parte din viața lor, a fost ca o agonie pentru ei. În captivitatea de la Ekaterinburg din munții Ural și-au petrecut timpul citind Scripturile și alte scrieri sfinte. Epuizați de greutățile vieții în detenție, familia Romanov și-a aflat puterea în religie și devoțiunea față de Dumnezeu. I-a ajutat să transceandă incertitudinea lumii periculoase și instabile pe care au moștenit-o. Preotul care le-a dat o ultimă spovedanie a observat că era ceva schimbat la ei: au reușit să își ierte dușmanii.
Ordinul de execuție a venit direct de la Lenin. Dar el nu dorea ca mâinile sale să fie mânjite cu sânge nevinovat, așa că doar moartea lui Nicolae a fost anunțată public prin comunicat de presă, lăsând impresia că restul familiei era în viață. Așa au apărut imediat zvonurile că una dintre fiice ar fi scăpat masacrului.
Speranța ca ducesa Anastasia să fi rămas în viață
În anii ’20 speculația că una dintre fiice ar fi supraviețuit a devenit un mit. Timp de o jumătate se secol informațiile cu privire la asasinat au fost secretizate. Abia în anul 1979 au fost găsite rămășițe umane la locul asasinatului, iar cercetările au început 10 ani mai târziu în timpul conducerii lui Gorbaciov. După testele ADN efectuate în 1998 rămășițele țarului Nicolae al II-lea, ale soției sale țarina Alexandra Feodorovna, fiicele Olga, Tatiana și Maria și cei patru servitori asasinați în aceeași zi au fost reînhumate la catedrala Sf. Petru și Pavel din Sankt Petersburg, pe 17 iulie 1998, la comemorarea a 80 de ani de la uciderea lor. La ceremonie a participat președintele rus Boris Elțîn care a declarat:
„Astăzi este o zi istorică pentru Rusia. Mulți ani am tăcut în legătură cu această monstruoasă crimă, dar adevărul trebuie să iasă la iveală.”
Istoriografia comunistă din Rusia a făcut tot posibilul pentru a discredita personalitatea ultimului țar. Abia în anii ’90 ai secolului trecut arhivele au devenit accesibile istoricilor și cercetătorilor din Rusia și din afara ei.
Ultimele rămășițe ale ducesei Anastasia și ale țareviciului Alexei au fost identificate după multe eforturi de către echipe internaționale de specialiști în genetică și medicină legală. După aproape un secol capitolul final al dinastiei Romanov a putut fi în sfârșit scris. Nimeni nu a supraviețuit. Însă opinia publică și-ar fi dorit acest lucru, astfel că a apărut o adevărată modă a impostoarelor care se pretindeau Anastasia. Cea mai mediatizată a fost Anna Anderson, o muncitoare de origine poloneză suferindă de tulburări psihice.
În 1986 filmul Anastasia: Misterul Annei cu Amy Irving în rolul principal se bazează pe povestea Annei Anderson care crede că ea este Anastasia Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Anna își spune povestea în anii 1920, atunci când se afla într-un azil din Berlin. Povestea ei despre scăparea din mâinile bolșevicilor care i-au ucis restul familiei în 1918 pare atât de veridică încât mulți expatriați ruși sunt dispuși să o creadă. Ea câștigă treptat mai multă încredere, dar familia Romanov nu este dispusă să-i creadă povestea și o denunță în mod public ca fiind o impostoare. Filmul culminează cu darea în judecată a Romanovilor de către Anna pentru a-i forța să o recunoască drept Anastasia, dar nu dezvăluie nicăieri dacă Anna este într-adevăr Anastasia.
Imaginea celor patru fete îmbrăcate în rochii albe a devenit emblema unei lumi care a dispărut pentru totdeauna odată cu revoluția.
În Rusia de astăzi Olga, Tatiana, Maria și Anastasia au devenit icoane, sunt venerate și considerate martire. Pe 17 iulie 2018 a avut loc Sfânta Liturghie Centenară la Biserica Sângelui din Ekaterinburg, la care au participat mii de credincioși.
„Nu sărbătorim astăzi un secol de la o crimă brutală, ci un secol de martiriu al unor oameni care au avut credință în Christos toată viața și chiar și după moarte.”
