Grevă. Da, baggage hadlers stop. Angajații Aviapartners refuză să încarce bagajele de cală. Verific cu febrilitate. Compania cu care zbor nu e operată de Avia. Slavă universului, Swissport nu face grevă. Asta nu împiedică să se dezlănțuie haosul în ditamai aeroportul. Cozi uriase la check in, un vuiet continuu de voci, oameni iritati, gălăgie, poliție echipată până-n dinți, foarte pestriț. Nebunie. Iar eu îmi spun, minunat! E așa brambureală încât nu e clar la ce rând mă așez. Ecranele sunt sau nu aprinse, afișează multe din ele companiile aeriene care operează în aceste momente, numai că, din păcate, cozile sunt, de fapt, o masă compactă, totul e aiurea. Inevitabil, chestionez vecinii de suferință din față. Aflu că, doar pe o rază de un metru, fiecare individ stă pentru un alt check in: 7, 8, 9…
Decizie luată după simțul de orientare al fiecăruia. Care se dovedește a fi foarte personal. Nu mă aflu unde trebuie. Oricum, așteptarea e lungă, poate am mai mult noroc și dibuiesc șirul celor care zboară la București. Mă retrag odată cu cuplul în vârstă din fața mea și ne regăsim într-o zonă mai calmă. Răsuflu usurată. O fac și ei. Jubilează. Eu dau să le țin isonul, însă sunt întreruptă de curiozitatea lor: mergeți și dumneavoastră la Shanghai? (I wish!)
Mă strecor, nimeresc în altă mulțime. Iar harababură. Mă smulg și de aici și în depărtare văd un rând perfect aliniat și netulburat. Exact locul potrivit pentru mine, îmi spun. Noroc că sunt subțirică, deși valiza pe 4 roți e voluminoasă. Suge burta și ea și ajungem cu bine în rând.
Reiau acum de unde am întrerupt povestea. Scutur senzația că timpul stă în loc și remarc că procedurile dinainte de decolare se derulează greoi. Măcar se mișcă. Ura! La controlul pașapoartelor e haos. Trec nenumărați indivizi care se bagă în față. Noi, ăștia corecți, asistăm la fenomen cu indignare.
Ajung în sfârșit la ghișeu, schițez un surâs vag către ofițer și el se uită urât la mine. Tipic. Mereu atrag astfel de reacții. Nu pot să nu mă întreb de ce nu mă simpatizează niciodată vameșii. Deși, până la mine, s-a hlizit cu toată lumea. Îmi înapoiază pașaportul: have a nice flight! (Sigur!)
Ne-am mișcat înfiorător de încet, mai am doar 10 minute până la îmbarcare, mă panichez.
Mă felicit de cât de repede avansez și pătrund fără voie în lumea amăgitoare a duty free-ului, unicul drum accesibil către poarta de îmbarcare. Sunt șmecheri. Dacă tot sunt aici, mă lipesc, în fugă, de niște cutii de cafea macinată. Cadouri. Fie ce-o fi, dacă pierd zborul, să se știe cât m-am agitat.
Aleea principală e blocată de niște coșuri de cumpărături care te obliga să le ocolești. Sunt plasate strategic în jurul unui mare căcat. Nu, nu e semn că clachez, chiar zace amorf pe dușumeaua mânjită pe o rază de vreun metru, dovadă că un ghinionist trecuse prin el și încercase să și-l îndepărteze de pe tălpile ghinioniste. Sau norocoase? Nu știu. I se oferiseră șervețele omului, aruncate acum pe jos. Nimeni nu intervine. Pesemne așteaptă personalul de la curățenie. Ce zi de rahat!
Ajung la poartă și constat că aeronava are întârziere. Pe ecran sunt afișate 15 minute în plus. Nu a aterizat (face cursa du-te-vino pe ruta Bucuresti-Bruxelles). 15 minute, o nimica toată. La câte s-au întâmplat… Nu mă impacientez. Încerc să citesc în picioare, dar sunt distrasă de peisajul pestriț. Îmi place să observ oamenii. De la poarta 5, alăturată nouă, pleacă United Airlines. În difuzor este solicitată de nenumărate ori o anume Monica Dubois. Monica Dubois pentru zborul United către New York… Tresar fiindcă prenumele femeii e rostit ferm, numele de familie e pe un ton clar ma jos și ușor stâlcit. Nu-l prind de la început. New York, zâmbesc eu în gând, cum ar fi…? Mă și văd plimbându-mă prin Times Square, în loc de parcul Herăstrău. De câte ori sunt în aeroport mă trezesc visând la alte destinații. La New York n-am mai fost de mult, numai de nu m-ar aștepta fetele în Romania.
Între timp:
Last call pentru Monica… (I wish!)
Lângă mine e un bebe indiferent la zgomotul din jur, în brațele mamei. Nu cred să aibă mai mult de 5 luni. Ochii lui gri-albăstrui uriași se fixează pe zâmbetul meu. E adorabil. Mama știe, dar nu se clintește nici un mușchi pe figura ei atentă la manifestarea celorlalți vizavi de copil. Știe că are un bebe frumos. E ceva vreme de când m-am înmuiat la vederea unui copil așa mic. Mi-au scos peri albi ai mei, nu-mi mai trebuie, bine că sunt mari acum.
O voce nazală face iar anunț în difuzor: Monica nu știu cum să se prezinte la ghișeu pentru zborul Delta. Deci s-a rezolvat cu New York. Ha, îmi zic, azi e cu Monici, de toate naționalitățile, pe toate drumurile. Mă bucur că nu sunt eu. Mă sperie gândul c-aș fi în neregulă. Dar și mai mult, n-aș vrea să zbor la Dublin. Vocea din difuzor continuă: dragi pasageri, facem tot posibilul ca echipajul zborului Delta, destinația Dublin, să ajungă în timp util la aeronavă. În acest moment ne străduim să le lăsăm pasaj liber prin toate filtrele. Ne cerem scuze…
Hopa, îmi traduc eu în cap, avem avion dar nu avem pilot. Sau însoțitori de bord. Au uitat cheia acasă și s-au dus după ea, vorba lui Seinfeld.
Deși nu e anunțată încă îmbarcarea, surprind cu coada ochiului un potențial pasager care beneficiază de tratament preferențial la poarta noastră. Hm, oare ce are ea și noi nu? O studiez. Sunt gata să pun pariu ca e polițistă. Nu știu, e ceva oficial, hotărât în atitudinea ei. Secunde mai încolo, se legitimează și fetiscana de la poartă aprobă din cap. Uite, nu am eu fler de jurnalist nostalgic? De ce m-oi fi lăsat de meseria asta? Găsesc episodul intrigant și explorez mai amplu întâmplarea. Polițista (pot să jur acum) are vreo 30 de ani, e îmbrăcată civil cu o haină de piele, tip motociclist, are părul lung și negru prins în coadă și se comportă ca și cum are lumea la degetul mic. Ai zice că suntem surori. Bun, nu sunt nici tinerică, nici cu prioritate, dar purtăm aceeași geacă de piele. Și-n vreme ce mustesc în gândurile astea tembele, încep să realizez că nu e tocmai amuzant să vezi poliția interesată tocmai de zborul nostru. Taman bine, că un tânăr blond, cu hoody și jeanși, se înființează lângă ea. Același aer sigur pe el, jemanfișist. Clasic, doar știm cu toț din filme ca politistii operează în echipă. Se legitimează și el. Mor că e distanța mare și nu văd ce legitimații arată. Sunt distrasă de murmurele din jur și-mi mut privirea. Ridic din umeri. Asta e, am un zbor cu peripetii!
25 de minute mai târziu începe îmbarcarea, nici nu mă mir că cele 15 minute s-au prelungit. Și din momentul ăsta lucrurile o iau razna, căci lumea începe sa se îmbulzească. Ca treziți din somn, personalul încearcă să ia măsuri. Mai întâi business class, insistă. Aiurea, oamenii au nervii ferfeniță, nu mai ascultă indicațiile. Trec de-a valma și cei de la economic. Degeaba se chinuie angajații să restaureze ordinea și să impună o schemă de îmbarcare tardivă. Ține românul la coadă și vezi cum se manifestă. Mă irită la maxim dezorganizarea. cei doi angajați sunt total depășiți. Totul e alandala. Le comunic când îmi vine rândul și-mi verifică boarding pass-ul că ar fi fost mai uman să debuteze cu niște reguli oarecare, nu să le instaureze după ce oamenii își pierduseră deja răbdarea.
Câțiva pasageri flamanzi, neobișnuiți cu acest comportament, se arată șocați de șuvoiul mulțimii nemultumițe. Flamanzilor nu li se pare corect că nu respectă regulile.
În fine, surpriză, surpriză, odată verificați și îngrămădiți pe culoarele dinspre finger, constat că aeronava nu e pregatită pentru zbor. Mă apucă dracii. Pentru a suta oară mă regăsesc în aceeași ipostază. Ne tratează ca pe niște proști. Mă simt păcălită. Ca să treacă vremea, mă gândesc la cele doua personaje care au trecut mult înaintea noastră. Pretinșii polițiști. Unde or fi? Mă mut de pe un picior pe altul, detest să stau pe loc în picioare, mă doare tot corpul. Mă chinui să citesc, mai scriu aici, se scurge o jumătate de oră. Hai că se mișcă.
40 de minute mai târziu, ușile de la finger se deschid și întrezăresc ușa avionului care înghite om după om. Îmi vine rândul și mă bucur ca de o cunoștință veche când mă trezesc în dreptul celor doi polițiști, care flanchează cu legitimațiile la vedere intrarea. Am câștigat pariul cu mine. Flama albăstruie, simbolul instituției polițienești din Belgia, lucește în ochii mei în vreme ce trec prin fața lor. Schimb rapid două vorbe cu însoțitoarea de bord care ne întâmpină cu zâmbetul obișnuit.
Poliția? fac eu din ochi. Stați liniștită, avem un deportat. E cuminte și chiar vrea acasă. Însă asta e procedura, poliția se asigură că nu fuge omul în ultima clipă. Râd în sinea mea: dacă e doar un deportat care vrea să ajungă acasă… Ce contradicție în termeni. Nu-i spun și ei. Mă tem că în urma mea se agită spiritele. În drum spre locul meu încep să dezbat în minte. Un deportat e totuși un deportat. Un ilegalist. Dacă e periculos? Dacă i-a scăpat ceva celor doi polițiști? Cum naiba, deportat cuminte care de abia așteaptă să ajungă acasă?!
Mă așez pe locul meu, la fereastră. Răsuflu ușurată: gata, s-au terminat aventurile, de aici înainte nimic nu se mai poate întâmpla. Cu toate astea, îmbarcarea durează o veșnicie. Lângă mine se așază un domn în vârstă. Apoi o doamna, la culoar. Mă foiesc o vreme, o alta privesc șuvoiul interminabil de oameni, mai citesc și tot așa. Când aud: Monica? Monica?
Are you kidding me?!
Ridic privirea și o văd pe fetișcana de la poartă care-mi scanase biletul și-mi verificase pașaportul. Carevasăzică, trecusem prin filtrul de identificare. E precipitată și ține în mână foile cu lista de pasageri. Facem contact vizual și se apleacă cu speranță peste vecinii mei, către mine. Purtăm dialogul în engleză.
Zic: Da, Monica și mai cum?
Ea, drept răspuns, mă chestionează cum mă numesc.
Spun: Depinde pe cine căutați și-i dau ocazia să completeze numele. Se uită încurcată la mine după care cercetează listele. Îmi stâlcește numele de familie, dar nu mai am îndoieli, eu sunt. Strașnică treabă! Mă ia cu amețeală.
Dintr-una într-alta, mă roagă să-i dau cotorul de la boarding pass, că aparent, nu figuram în sistem. Ei, pe bune?! Vecinul meu râde cu poftă. Și lui i se pare bună gluma. Sunteți fantoma, zice el. Să nu mă stârnească, eu chiar trăiesc cu senzația că trec adeseori invizibilă printre oameni. N-ar fi prima dată.
Întind bucățica de hârtie, slavă cerului că am pus-o în buzunar, mereu o rătăcesc. O întoarce pe toate părțile, confruntă informațiile de pe ea și cele din listă și mi-o înapoiază. Mormăie ceva în stație și apoi îmi declară: E în ordine, nu știu ce se întâmplă.
Really?! Niciun scuzați, nicio explicație, niciun my bad, nimic? Have a nice flight, zice și pleacă.
În cele din urmă, pilotul anunță decolarea. Dar eu știu, trage de timp. Mă tem că o să mai dureze.
Nu știu de ce, mă gândesc la norocosul care a trecut prin căcat la duty free. E limpede cine a fost ghinionistul azi. Nu mai dezbat.
Tărăgănez și mă prefac că-mi pun în flight mode telefonul, sub presiunea unei priviri sugestive a însoțitoarei de bord. O să-l pun când primește Okay-ul de zbor. Mai aștept un pic.
Ce mai contează cum a fost?! Contează ce va urma…
Update: am aterizat lin, după ceva turbulențe. Un soare dens m-a întâmpinat la ieșirea din Henri Coanadă. (Mi-nu-nat!)
Citiți și Mamă dragă, n-am știut, de aceeași autoare.
