Nu, nu e caz de hărțuire. Au încercat niște britanice să mă convingă că ar fi, dar nu. Nici abuz nu e. Ar fi nedrept față de cele și cei care chiar au fost hărțuiți sexual sau abuzați în intimitate sau la locul de muncă să folosim termenul aiurea-n tramvai.
Cred că diagnosticul corect este mitocănie. Putem folosi cu încredere și termenul mai recent de ”meltenism”.
Melteanul confundă sinceritatea cu lipsa de cenzură și înfrânarea cu ipocrizia.
Grobian fiind, se consideră îndreptățit să vorbească cu voce tare și să dea calificative în orice privință.
Nu ești scutită nici copilă fiind, nici adolescentă, nici tânără, nici trecută de prima tinerețe. Auzi, din gura mitocanului de serviciu, tam nesam, ba că ești grasă, ba că ești strâmbă, ba că ai șoldurile prea mari, ba că ai picioare strâmbe, ba că ai sânii prea mici, ba că ar trebui să mai mergi la sală, ba că ești expirată și că nu mai ai de ce să te aranjezi după o anumită vârstă că tot nu se mai uită la tine nici dracul. Poate fi vecin de bloc sau poștașul, colegul colegului, șoferul de taxi, oricine, toți sunt experți în ”frumusețe” femeiască și se simt datori să se exprime.
Niciodată nu mi s-a întâmplat așa ceva cu bărbați din alte neamuri. Îmi pare sincer rău să o spun.
Problema e că în România lipsa de bun simț și de educație minimală și înclinația patologică spre bărfă fac pe oricine să se simtă îndrituit să dea verdicte în chestiuni care nu îl privesc personal. Sigur că e firesc ca amanții să își evalueze unul altuia corpurile. Nu e firesc să îți evalueze corpul – ”omul de pe stradă”. Și, dacă tot nu se poate abține să o facă în sinea lui, atunci civilizația impune cenzura comentariilor. Ceea ce nu se întâmplă.
Te trezești că îți comnetează formele un colaborator profesional sau un coleg.
Este evident că nu poți satisface cu un singur corp toate gusturile. Iar cel care te dorește și cu care ești intim(ă), îl și place, desigur. Dar imaginea și substanța și frumusețea acelui acelui corp sunt un bun personal pe care îl împarți cu el, nu unul public. De asemenea reducerea corpului la planul vizual e o formă de obsecenitate, pentru că un corp înseamnă și atingere, finețe a pielii, eleganță, delicatețe, miros, energie, vibrație, excitație, încordare, un corp nu e un obiect-vizual, ci forma palpabilă a unei ființe.
Eu nu recomand aici normalizarea obezității și anorexiei, nu pledez pentru sau împtriva intervențiilor estetice, nu spun nici măcar că nu s-ar discuta gusturile, ci că NU are nimeni dreptul să judece corpul cuiva și gradul său de atractivitate în spațiul public.
Întrebarea e: unde e de pus granița?
Trăim într-o lume în care se practică sexul social și în care aproape a dispărut intimitatea.Din acest motiv cei mai mulți – bărbați și femei – consideră că orice corp e un bun social. Nu! doar imaginea sa este. Accesul, în plan public, îl avem doar virtual la alte corpuri și doar printr-o distanță dată pe de-o parte de lipsa atingerii și, pe de altă parte, de lipsa contagiunii sufletești, intime. Un corp care se dăruiește altuia este transfigurat, se află într-o altă ”stare de agregare”. Un corp intim este cu totul altceva decât unul social. Această minimă educație nu se face. Și e esențială.
Nu e hărțuire, repet, ci grobianism. Hărțuirea induce spaimă, teroare, neliniște pe altă coordonată, ești speriat(ă) de șantaj, în contexte de mitocănie ești terorizată de judecata grosieră și nedreaptă. Exact așa cum cineva ți-ar eticheta toata viața pornind de la o singură frază, când un străin te evaluează ”sexual” și ca femeie pentru că nu îi plac picioarele tale, te simți ultimul om.
Pe la 12 ani an făcut o drăgălașă de anorexie pentru că nu mai suportam. Am zis că dacă devin schelet scap. N-am scăpat, căci unora le plac femeile cu forme și s-au găsit să îmi explice cât de scârbos e un fund slab.
Nu e hărțuire, e un climat de nesimțire, de jeg, de poluare emoțională în care ești nevoită trăiești, e o mlaștină. Știi că dacă ieși din casă, oricum te-ai îmbrăca și ai arăta și te-ai comporta, te întorci feștelită și cu un gust sălciu.
Într-un institut al Academiei Române într-un examen, șeful comisiei mi-a spus că dacă am obiecții la adresa teoriilor lui Freud este pentru că sunt frigidă.
Scriitorilor bărbați li se pun etichete de tipul: dobitocul, analfabetul, licheaua, lingăul, incultul. Cărțile lor sunt ratate, stupide, pline de clișee.
Scriitoarele femei sunt etichetate drept: frigide, curve, ne… ute, nimfomane etc.
Sigur că mitocanul rănește deliberat, el știe că pe orice ființă umană, de orice sex, gen, clasă socială, o supără cel mai rău să fie evaluată sexual, e cel mai umilitor și mai revoltător lucru la care poți fi expus verbal.
Nu întâmplător înjurăturile sunt și ele concepute tot în terminologie sexuală. Pentru că sexulualitatea oricui e tot ce are mai prețios, mai sensibil, mai intim și mai propriu. E ființa lui, în plan palpabil.
Evident că e o formă de misoginie în spate, dar nu e hărțuire, e intimidare, răutate și mizerie morală.
Cum te poți apăra de așa ceva?
Simplu.
Nu mai acceptați să aveți nici un fel de relații cu bărbați sau femei care folosesc expresii ca: ”nasoala aia, grăsana, șleampăta, urâta, expirata”. Voi sunteți nasoala, grăsana, expirata.
După câțiva ani de refuzuri repetate și abstinență nedorită se vor civiliza.
Nu acceptați să vă fie judecat corpul orice ar fi!
Nu lăsați pe nimeni să vă umilească în acest fel.
Nu trebuie să vă lăsați subminată încrederea în propria candoare, grație, frumusețe și atractivitate. Nu lăsați niște grobieni meschini să vă facă evalueze. Pe ei se evaluează în acest fel… Orice își permite să pună astfel de etichete altor oameni și le pune și sieși.
Citiți și Poezia, sufletul realității…
