„Măreția nu vine de la sine, trebuie să o dorești…” – Van Gogh

Simt ceva în adâncul ființei mele, ce să fie oare?

În tinerețe, Vincent rătăcește de ici colo, pradă neliniștii și febrei, înfrigurării, urgisit, în ghearele unui rău care nici el nu are un nume. Umblă cu pumnii înfundați în buzunare, cu un nod în gât, discutând necontenit cu sine însuși, neputând să stea locului. Crezuse că vrea să-și ducă mai departe misiunea de evanghelizare, dar nu mai predică. Templele, bisericile i se par dintr-odată tragic de pustii, un morman de pietre moarte. Infinitul îl desparte pentru vecie pe Christos de cei care se proclamă slujitorii săi. Dumnezeu se află undeva departe, nemărginit de departe …

Așa judecă Vincent Van Gogh: dar Vincent, la drept vorbind, nu judecă deloc. Dacă discută la nesfârșit cu sine însuși o face numai, dacă se poate spune astfel, în termeni emotivi. El însuși nu percepe decât elementele eruptive ale patimii care îl stăpânește. Când desenează este împins de o necesitate tot atât de fatală ca aceea care l-a făcut să se îndrăgostească, să predice, să înfrunte toate dezamăgirile pe plan material și social. Ar sări în sus de furios dacă i s-ar spune că și arta poate fi o meserie ca oricare alta. Meseria, după el, nu are alt rost decât să-ți ajute să câștigi o amărâtă de pâine. Dar ce, despre asta e vorba? Prin desen Vincent se străduiește să înțeleagă natura răului pe care-l poată în sine, acel rău al omului, să-i surprindă contururile, să tălmăcească tăcerea nopții înghețate din care sufletul său înspăimântat se înverșunează să se răscumpere.

Și atâta vreme cât nu vei fi înțeles acest «mori și reînvie» nu vei fi decât un obscur trecător în bezna lumii acesteia.

(J.W.Goethe : Divanul apusului și răsăritului)

O dată cu liniștirea spiritului, spune Vincent, și energia îi revine pe zi ce trece. Pentru el desenul a însemnat într-adevăr o descătușare. În fața hârtiei mute, Vincent poate fi ceea ce este în realitate, fără nicio îngrădire. Cu siguranță că în curând ai săi nu vor mai trebui să se rușineze cu el. O să-și răscumpere trecutul bezmetic. Ambiția lui, o ambiție oarecare, fără complexități, se distinge mai degrabă prin remușcările care-l rod după atâtea înfrângeri, decât prin zelul care-l stăpânește. Să dobândească practică în arta sa, să reușească cât mai grabnic cu putință să facă desene «prezentabile și care să se vândă» – iată scopul lui Vincent, scopul pe care îl mărturisește, pe care și-l fixează, căci «asta e necesitatea care mi se impune», adaugă el cu un soi de regret: nu va putea fi veșnic o povară pentru familie. Într-o scrisoare, Theo, fratele lui, îi sugerează cam vag să vină la Paris. Vincent refuză invitația. Ca să-și întemeieze refuzul invocă numeroase argumente bănești, dar printre rânduri răzbate un alt motiv, cu mult mai hotărâtor: acum, când are încă de învățat totul în arta sa, ce foloase ar trage de pe urma unei șederi la Paris?

În anul 1956, un alt Vincent realizează un film biografic despre Van Gogh – Lust for life, după romanul omonim al lui Irving Stone.  Rolul lui Vincent a fost memorabil interpretat de Kirk Douglas, recent dispărut la venerabila vârstă de 103 ani. Vincent cel adevărat se stingea la doar 37 …

Regia îi aparține lui Vincente Minelli. Filmările s-au realizat în anul 1955 la fața locului: Franța, Belgia, Olanda. La realizarea filmului și-au dat concursul mari muzee ale lumii care dețin lucrările originale, punându-le la dispoziția producătorilor.

«Un țăran care mă privește desenând un trunchi de copac și lucrând la desen o oră fără să mă clintesc, crede că sunt nebun și-și râde de mine, scrie el fratelui său. O frumoasă doamnă care strâmbă din nas la vederea unui muncitor necioplit cu hainele mirosind a sudoare, nu poate desigur pricepe pentru ce un artist se duce printre pescari sau mineri și pentru ce coboară până în străfundurile minei. Și ea ajunge la aceeași concluzie, că sunt nebun.» Vincent a auzit deja prea adesea cuvântul acesta care îi răscolește vechile răni. A aflat demult pe pielea sa, că cel care nu se supune legilor obișnuite este foarte curând copleșit de critici și sarcasme.

Măreția nu vine de la sine, trebuie să o dorești…

Vincent își recunoaște înfrângerea iremediabilă. Nu va fi un om ca toți oamenii, trebuie să renunțe pentru totdeauna la acest ideal. A fost înlăturat din rândul oamenilor cu năzuințe obișnuite. E pierdut. Pierdut pentru totdeauna. Și o știe; dar inima îi e mult prea plină de mărinimie pentru ca ura să-l poată face hain. Și nici nu vrea să se lase. E mistuit de o înflăcărare prea mare și nepotolită ca să se dea bătut și să nu-și ducă lupta până la capăt, susținând sus și tare, până la capăt «iubirea mai presus de toate piedicile.» Iubirea aceasta, de care nimeni nu a avut nevoie, îi va înflăcăra arta, prin artă îi va face dovada zdrobitoare; veșnicului «nu» al blestemului îi va răspunde cu veșnicul «da» al credinței sale, al unei credințe care, departe de a se renega și de a se preface în cinism și sarcasm, nu știe, în revolta sa, decât să soarbă și mai multă ardoare și, disperată, să se afirme cu și mai multă vehemență, credință care în prezența nepăsătorului Chip își va repeta neostoită până la ultima suflare strigătul pătimaș de adorație.

Cu bună știință, Vincent a întors lumii spatele. Știe ce vrea, dar mai știe că nu poate găsi ceea ce vrea într-o lume alcătuită așa cum e lumea în care trăiește, știe că nu trebuie să-și îngăduie nicio concesie, nicio slăbiciune, niciun moment de oboseală. «Pictorul are datoria să se cufunde cu totul în natură, susține el … Să lucrezi în vederea vânzării nu e calea cea mai bună de urmat, după părerea mea.» Toți îl ocolesc. Cu atât mai bine! E nevoit să renunțe la multe, dar «cu cât pierd mai multe lucruri, constată el, cu atât privirea mi se face mai ageră și deslușesc mai bine latura picturală a lucrurilor.» Nu duce prea mult lipsa discuțiilor cu pictorii. Nu caută să urmeze legea nimănui. Vrea să «simtă» viața, realitatea și să le simtă în felul său. Natura îi este mare povățuitoare. «În cea mai sărăcăcioasă colibă, în colțișorul cel mai mizer văd tablouri sau desene, declară Vincent plin de încredere și sigur pe el. Și spiritul meu urmează această cale împins de un avânt nestăvilit.»

Câmpia nedesțelenită

Ștearsă, ca ura, nesfârșită,

Câmpia fără de hotar

Cu soare sterp arzând – un disc de var,

Unde-n cotiri, pe râul pustiu ce mâlu-și crește

Cu inima-i străveche pământul putrezește.

(Verhaeren : Câmpiile halucinate. În românește de Radu Boureanu)

Temperamentul pasionat al lui Vincent se potrivește cu personalitatea lui Paul Gauguin, căruia îi este prezentat de către Theo în galeria de pe bulevardul Montmartre.  În filmul lui Minelli, rolul lui Gauguin este interpretat de Anthony Quinn, cei doi interpreți alcătuind un alt duo actoricesc din acelea de neuitat.

Impresionismul i-a arătat puterea culorii – putere de care impresioniștii se folosesc numai pentru a reda reverberațiile superficiale, fără să încerce vreodată să treacă dincolo de suprafața scânteietoare a lucrurilor și să le despoaie de amăgitoarea lor minciună, pentru a putea ajunge la miezul tainic al adevărului lor.

Omul cu urechea tăiată

Vincent, pradă unui delir furios, se zbate, absolut inconștient, în celula de izolare.  Tropăie, urlă, are halucinații de văz și de auz. Uneori cântă. Medicul îi pune diagnosticul: «manie acută cu delir generalizat.» Cât despre rana pe care Vincent și-a făcut-o singur, a început să se cicatrizeze; n-a dat naștere la nicio infecție.

Cu un fel de tragică nepăsare, Vincent se resemnează să fie ceea ce este. «Mă gândesc, declară el, să accept deschis meseria mea de nebun.» Continuă însă să picteze. E singura mângâiere ce-i mai rămâne.

Vincent vede, înțelege, suferă. Vincent nu e nebun. Are doar «spaime năprasnice uneori, fără vreo cauză aparentă, sau un sentiment de gol și de sfârșeală în cap.» Își dorise să poată mișca prin pictura sa pe oamenii cei mai puțin cunoscători în ale artei, să-i cutremure prin propria lui emoție, să le împărtășească flacăra, credința sa. Până și aici a dat greș. «Tablourile se ofilesc ca și florile … Eu, ca pictor, își repetă el, nu voi însemna niciodată mare lucru, o simt cu certitudine.»

Înarmat cu o scrisoare de recomandare de la Theo, Vincent urcă spre vila doctorului Gachet. E o zi frumoasă de mai, caldă și însorită. Salcâmii răspândesc în aer mireasma lor delicată și pătrunzătoare. Mierle șuieră prin livezi. De-a lungul râului Oise foșnesc plopii. Vincent gustă din nou farmecul libertății … Doctorul îi vorbește lui Vincent despre boala lui simplu și firesc și se arată pe cât se poate de liniștitor în privința ei. Îi dă sfatul – urmat cu sfințenie, cum e și de așteptat! – să lucreze mult și curajos, fără să se gândească deloc la crizele prin care a trecut.

Noaptea e și ea un soare. (Nietzsche)

Duminică, 27 iulie 1890, după-masă – e o după amiază caldă; toropeala de duminică amorțește orășelul – Vincent rătăcește printre lanuri. Un țăran îl surprinde pe podiș vorbindu-și singur: «E cu neputință! cu neputință!»

Vincent umblă de ici-colo. Încet, încet se înserează. «E cu neputință! cu neputință!» Scoate din buzunar pistolul, îl îndreaptă înspre pieptul său, apasă pe trăgaci. Și iată! Totul s-a sfârșit. O scurtă detunătură uscată a pus capăt la tot ceea ce făcea viața lui atât de cumplit de îndurat pentru Vincent, remușcările, îngrozitorul simțământ de a nu fi decât el însuși, nebunul care pictează, infirmul care paralizează și încurcă viața alor săi, ratatul, vinovatul, blestematul.

Corbii croncăne pe deasupra câmpiei înecată de umbre. În frunziș, fumul împușcăturii s-a risipit.

La 29 iulie, la ora unu și jumătate dimineața, Vincent cade moale în patul său. A încetat să mai trăiască. Liniștit. Fără o vorbă. Fără să se plângă. Cu liniștea celor care știu. Avea treizeci și șapte de ani.

Epilog

Au rămas aproape 850 de tablouri de Vincent Van Gogh și cam același număr de desene. O foarte mare parte din operele care există azi au rămas în Olanda. Inginerul V. W. Van Gogh, fiul lui Theo, după ce a dat cu titlu de împrumut muzeului comunal din Amsterdam (Stedelijk Museum) 240 pânze și desene ale lui Vincent, a cedat în cele din urmă în 1962  statului olandez colecția sa cuprinzând 170 de tablouri, 400 de desene de Van Gogh, precum și 150 de tablouri sau desene de impresioniști sau de postimpresioniști (care aparținuseră lui Theo), scrisori și documente. Doamna Kröller-Müller a înființat, în 1938, în pacul De Hooge Veluwe, lângă Arnhem,  un muzeu care adăpostește 264 opere ele lui Vincent. Celelalte opere ale lui Van Gogh sunt răspândite cam prin toată lumea, în colecții particulare și muzee. Relativ foarte puține opere de Van Gogh se scot la licitații publice. Cele câteva pânze oferite lăcomiei amatorilor sunt aprig disputate.

Iată cu titlu informativ cotele obținute de unele opere ale lui Vincent în primii ani după cel de-al doilea război mondial:

În Statele Unite, o Țărancă a fost vândută cu 13.500 dolari în 1951. În Germania un Cap de țărancă a fost cotat la 9.000 mărci și o Vedere din grădina din Arles 13.100 mărci în 1951.

De atunci încoace diferite opere ale lui Van Gogh au fost adjudecate la prețuri cu mult mai ridicate. Încă în 1958, la Londra o pânză a pictorului, Grădină publică la Arles era vândută cu 132.000 de lire sterline, iar în 1966 un portret era adjudecat la Londra pentru 157.500 de lire sterline.

Via roșie, singura pânză vândută în timpul vieții lui Van Gogh, fusese plătită cu 400 franci în moneda de atunci.

(fragmente din Viața lui Van Gogh de Henri Perruchot)

Citiți și Back from the USA