Măicuță bătrână cu telefon „de mână”!

În ultimii ani, când boala îi răsturnase toată viața și îi putea juca o festă urâtă în orice moment, i-am cumpărat măicuții noastre telefon mobil- vlăstar al noului în mâna ei brăzdată de vârtejurile trecutului. Ca să nu ne mai răspundă, cu răsuflarea întretăiată de efort, la telefonul fix. Chiar dacă noi o asiguram mereu că vom suna prelung, ea tot se grăbea ca nu cumva să piardă vreun apel de la noi, părticelele prețioase ale sufletului ei.

Astfel, am decis să o dotăm cu handy- incontestabilul ei motiv de mândrie condescendentă. Că doar era singura, dintre babele ei, care avea telefon mobil. Și era tot singura cu inima împănată cu stenturi ce pledau prea firav în favoarea ei și a căror apărare se putea curma oricând. Dar asta nu se pune.

Noi vedeam telefonul mobil ca pe o plasă de siguranță menită să ne dea încrederea că știm în orice moment cum îi este. Ca să știm oricând despre ea, o încorsetasem în tehnologie, spunându-i că trebuie doar să apese butonul verde atunci când noi o sunăm.

Purta în buzunarul capotului prețiosul talisman, menit s-o țină aproape de cei dragi, adăstând să audă ciripitul puilor ei. Nu avusese nimeni răbdare (și, o, Doamne, câtă răbdare ne dăruise ea!) ca să o învețe să sune și nu doar să raspundă la un apel. Când își schimba capotul, uita să își scoată telefonul din buzunarul rochiei dusă la coșul cu rufe de spălat.

Când se așeza în pat să se culce, își lua telefonul lângă ea (pentru că îi spusesem, cu literă de lege, că nu trebuie să stea nici o clipă fără telefon), și îl rătăcea prin pat, pe sub perne.

Ce zarvă se mai stârnea atunci! Era o tragedie când nu îl găsea și cei din preajmă îmbrăcau imediat trenciul mototolit al lui Colombo, în căutarea strategică a obiectului indispensabil liniștei noastre. Când, pentru ea, indispensabili eram doar noi, cei care, în bătaia tuturor valurilor cărora li se năzărea să ne lovească țărmurile, uitam adesea de ea.

De regulă, o sunam eu, fiul ei cel mare și sora ei. Și nepotii, atunci când aveau nevoie de câte ceva de la ea.

Prinsă în vâltoarea activităților de zi cu zi, când îmi aminteam, o sunam cu înfrigurare să o întreb ce face și dacă este bine. Ea îmi răspundea îmbufnată, spunându-mi: ”Am să arunc telefonul ăsta, cât colo! De ce mi l-ați mai cumpărat?! Îl port, ca o proastă, permanent în buzunar și nu mă sună nimeni.”

Și spunea asta cu bosumflarea copilului alintat ce devenise deodată cu boala. Și deodată cu răsfățul pe care i-l ofeream constant, cu tandrețe înduioșătoare, acum la bătrânețea ei ce stătea, complice cu boala, la pândă s-aducă dezastrul atunci când ne așteptam mai puțin, spre disperarea noastră, spre spaima noastră care ne strângea inima.

Alinturi menite să-i facă fața strălucitoare de emoție și bucurie, iar mie să-mi încălzească inima, căci marea mea fericire era fericirea ei.

Tare puternică mai era! Ea era sprijinul viguros ce truditor se împotrivea tuturor prăbușilor noastre. Lacrimile ei rar se porneau, căci cel mai adesea reușea să le țină pironite în străfundurile ființei sale. Doar că, uneori, de când își pierduse copilul, aluneca în niște nevindecabile tristeți, de te făcea să-ți dorești să te-nghită pământul decât să o vezi atât de abătută, strivită de acea nenorocire excesivă.

Acum, ea a rămas țesută în noi, cu tot mai dese scânteieri furișe pe măsură ce vârsta ne pârguiește. A rămas împletită în noi, vie pentru totdeauna, și este totuși dureros de departe.

Acum, când ea, în serenitate, nu mai așteaptă vreun apel, acum, când toate cuvintele din lume ar foșni fără sens într-o mult prea întarziată spovedanie, noi vrem imperios, cu ardoare, să o sunăm. Cea mai grăitoare expresie a acestei nevoi este faptul că nu putem șterge numărul ei din „Contacte”. Este definitiv, infailibil legat acolo prin mii de fire nostalgice așezate pe raționamente înnebunite. O legătură tainică, învăluită copleșitor de draperii grele din desăvârșită dragoste. O legătură misterioasă, de neînțeles pentru unii, și chiar de noi înșine, uneori. Sau poate că, tânjind disperați după ea, cu chibzuința umbrită de durere, în deznădejde, ne agățăm de detalii. Dar sunt lucruri pe care nu le poți face-cum ar fi, să suni o parte din tine însuți.

Acum, una dintre multele similitudini dintre noi două este aceea că, și eu, la rândul meu, cu sufletul întors pe dos, am ajuns să spun că „o să arunc telefonul ăsta, cât colo!”.  Nu mă sună nimeni, îmi spun în posomorârea acestor ultime zile de octombrie. Nu este nimeni răvășit că nu știe cum sunt, nu își face nimeni griji dacă sunt bine, sau dacă mai sunt măcar. În afară de cazul în care are nevoie de ceva de la mine. Dacă are motive presante. Pornești a te simți rănit de oameni pe care te gândești să îi iubești ceva mai puțin.

Noroc că eu, în comparație cu măicuța bătrână cu „telefon de mână”, mai știu să și sun, nu doar să răspund la un apel telefonic. Așa că nu arunc prețiosul talisman și îmi oblojesc singură lumea rănită. De un foc bengal, dealtfel. Mare scofală! Întorc spatele zorilor mâniei ce stau să se-nfiripe, căci doar sunt din neamul lui Abel! Mai apoi, cu nodul în gât, sfărâm vreascurile uscate ale tuturor baierelor și… pun mâna și sun. Cu derogare de la principii de doi lei, nule și neavenite, de fapt, curm tăcerea. Când îmi trece supărarea. Sau când mă lasă răbdările.

Citiți și Dezrădăcinatul și bagajul lui…