Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
Like-ul nu (mai) e un moft.
Ne-am digitalizat de tot, ne-am virtualizat, funcţionăm pe bază de reacţie online. Cine s-ar fi putut gândi la aşa ceva, că relaţiile noastre stau într-un emoticon, două, maxim trei, şi că lumea se învârteşte în jurul lor? Like.
Are și like-ul ăsta o noimă, până la urmă. E un mesaj subliminal care exprimă solidaritate, conferă sentimentul că ești acolo și că ești atent. „Ador” e altceva, un semn de familiaritate (se practică între prieteni aflaţi şi în viaţa de zi cu zi în consonanţă şi relaţie), dusă uneori până la servilism, fiind practicat mai mult în zona de interes pragmatic, cum ar fi şef-angajat sau în flirtul virtual.
El, like-ul, învestește cu încrederea că omul, postarea, mesajul care este transmis, toate la un loc au o anumită greutate pentru cel care apasă în spațiul respectiv, lucru care presupune răbdare, atenție și aprobare.
Dacă primești un like înseamnă că ai transmis ceva care merită efortul, o informație, o emoție care merită o reacție. Unii consideră că gestul ar trebui să fie reciproc, altora nu le pasă, pretextând dimensiunea „socială” a reacției.
Cu adevărat, dacă urmăreşti numărul de reacţii pe pagina cuiva, subiectele abordate în postări, iar statistic procentul vizitatorilor e fluctuant, nefiind unii şi aceiaşi care dau like, poţi avea o imagine destul de clară a protagonistului. Practic, nu mai ai nevoie de carte de vizită, C.V. sau anchetă psihologică (sau psihiatrică). Nici măcar de Freud nu mai e nevoie, pentru că oamenii se revelează, pe Facebook, în toată autenticitatea lor. Desigur, cei care dau like devin complici, în bine sau în rău, şi iaraşi eşti scutit de a mai căuta adevărul din spatele măştilor.
În lipsa comunicării directe, like-ul e un semn că ești sau nu în zona de interes a „prietenilor” din mediul virtual, surogat existențial al vremurilor actuale.
Like-ul nu mai e un moft, e ceva foarte serios, dacă ești un om serios.
Se întemeiază căsnicii pe baza unor like-uri.
Like-ul e o formă de atașament care trebuie luat în serios, mai ales atunci când e consecvent.
Am putea spune, parafrazându-l pe Caragiale: ” O, like, pecete a vremurilor noastre, silabă cu atâtea înțelesuri….” Dar el vorbea despre moft, iar like-ul nu mai e de mult timp un moft. E o modalitate de a-ți afirma prezența în câmpul cognitiv/senzorial/afectiv al celuilalt.
E un fel de a spune „sunt aici pentru tine, orice ai face, orice ai spune, în orice conjunctură te-ai afla. Nu contează dacă ești inteligent (ă), frumo(a)s(ă), cu spirit – sau nu, eu sunt aici pentru tine. Numele meu e o garanție pentru tine. E ca o semnătură pe care o dau pentru tine. O semnătură virtuală, dar cu atâtea semnificații. Asta mă reprezintă și pe mine, îmi asum, indiferent ce ai posta.”
A da Like e un act de curaj.
E ca și când ți-ai tăia o mână dacă ai ști că celălalt suferă.
E un semn identitar acest „like”.
Existențial.
Vital.
P.s. Nu degeaba se spune: „Când sunt acri strugurii, nici like nu mai dă.”