„Prietenă, îţi dărui acest poem de nea
să-ţi încălzeşti picioarele mici-Norvegia-
al tău e păru-acesta şi-aici zâmbeşti tu, mamă,
şi fericirea mării ţi-e zâmbetul. Mi-e teamă
că-o să-mi rămână numai oceanele de lână,
reni ar putea ucide a mâinilor stăpână,
sângele pălmuieşte haosul primitiv,
urăsc aceste gheţuri care mă fac captiv
ce face-un înger vântul de corzi când îl anină,
de amintire linsă e pielea ta marină
prietenă, greu tare întinerim, mai sunt
în dejnădejde braţe plutind şi ochi. O, cânt
până când viaţa strigă dup-ajutor, tăcere,
o, cânt al celui care renunţă, dacă piere
de artă frumuseţea să piară-atunci. Fanarele
în sângele pavajelor strigă. Pentru vasul
ce pleacă nu-i a bine. Să scape cine poate!
Cerul îşi pune albele-i cravate.”
B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler ), (n. 14 noiembrie 1898, Iași – d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care expresionismul și suprarealismul erau predominante.
A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste românești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu, în revista de orientare simbolistă și modernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu. Este începutul unei susținute activități de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula.
În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții și dedicat „virtual” lui Ion Minulescu, „primul clopotar al revoltei lirice românești”, intitulat Priveliști, îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu.
Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile lui Friedrich Nietzsche și Søren Kierkegaard.
Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate.
Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora), Faux Traité d’Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora) și Baudelaire et l’expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic „Le mal des fantômes” (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulysse, l’Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va afla nicicând.
În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, „Exerciții de admirație”, Stephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.
foto sursa
Citeşte şi Benjamin Fundoianu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.