Cândva
Cândva, ai să-nțelegi ce se petrece…
Chiar dac-ar fi, în gândul tău, să mor,
cu fiecare clipă care-ar trece
m-aș preschimba în lacrimă și dor
Ai să-nțelegi, cândva, că nu-i uitare
făcută între noi să se aștearnă…
Sunt răsărit, amiază, înserare,
sunt arșiță și viscol lung de iarnă
Ai să-nțelegi, cândva, că nu am cum
să nu fiu ochiul cald, deschis mereu,
să pot vedea când, poate, dai de-un drum
pe care fără mine ți-ar fi greu
Nu pot pleca… Ai să-nțelegi cândva
că eu, de fapt, nici nu mai sunt demult…
M-am prefăcut în cer deasupra ta,
și sufletul, cu teamă, ți-l ascult
Cântec de lumină
Suflet al meu, nu te pierde,
lumea e încă senină!
Mai am pentru tine o clipă de verde
și un strop de lumină
Mai am pentru tine o zare,
mai am pentru tine un dor,
nu știu ce dragoste mistuitoare
nu mă lasă, iarăși, să mor
Nu te pierde, suflete dragă,
inima mea
bate, năvalnic, ziua întreagă,
și mă trage, prin nori, după ea
Îmi arată ceruri înalte
și iubiri ce stau să se-ntâmple!
Ea-i un clocot, un jar care arde,
mie-mi ninge sare pe tâmple
Și nu vede, nu vede deloc
că-s mai greu în privire și pas,
și acum, fără leacuri, ia foc
la o simplă fărâmă de glas
Mă trezește noaptea, să-mi spună,
chiar de-i iarnă și viscolește,
că aleargă, desculță, sub lună,
că e prima oară când iubește
S-a îndrăgostit de înserare,
s-a îndrăgostit de-un cer de stele,
a-nvățat să cânte și să zboare,
a uitat de lacrimile mele
Ce să fac? Eu nu mai am cuvinte
să îi spun că-n urmă-i mă pierdu…
M-a topit în sângele-i fierbinte,
și cu mine te-ai topit și tu
Citiți și Jurnal de călătorie, Emil Almășan
