Recenta adaptare pentru ecran a scandalosului roman La Religieuse/Călugăriţa plonjează în zona umbrelor fără să facă apel la voyeurism. Denunţarea abuzurilor religioase este radicală, dar nu pledează împotriva credinţei. La vremea publicării (postum, la finele secolului al XVIII-lea), cartea lui Diderot a stârnit numeroase pasiuni. La Religieuse a continuat să supravieţuiască în pofida ostracizării primei versiuni cinematografice, realizată în 1966, de Jacques Rivette. Pelicula Suzanne Simonin, la religieuse de Diderot a fost interzisă până la prezentarea de la Cannes, din 1967, când a provocat rumoare în rândul opiniei publice dominate de-o anumită intransigenţă religioasă.
Filmul La Religieuse, de Guillaume Nicloux, este un pariu câştigat, dacă avem în vedere un anumit context, în care scandalurile, de natură sexuală, au atins Vaticanul şi aşa destabilizat de recenta demisie a lui Benedict al XVI-lea. Lungmetrajul cineastului francez nu a încercat să răscolească şi alte subiecte ce ar fi putut da naştere unor probleme, dar nici nu a ezitat să demaşte un sistem social abominabil, care a ţinut după perdea opţiunile personale ale femeilor. Mai mult decât o condamnare a unor abuzuri făcute în numele religiei catolice, La Religieuse de Nicloux se vrea a fi, mai degrabă, un film de coloratură feministă, care abordează frontal condiţia sexului slab din iluminatul veac al XVIII-lea.
La religieuse (The Nun) Poster design by Le Cercle Noir
În Franţa secolului al XVIII-lea, o tânără de şaisprezece ani este obligată de familie să se călugărească, în pofida voinţei sale de-a trăi „în lume”. Născută într-o familie burgheză, Suzanne este o tânără frumoasă şi inteligentă, forţată de părinţi să facă parte dintr-un ordin religios. În mediul monahal catolic, ea întâlneşte o lume la care îi este imposibil să se adapteze şi, de aceea, doreşte să îşi recâştige libertatea. Niciodată Suzanne nu s-a lepădat de Dumnezeu, dar îşi dorea să se roage în societate, nu între pereţii austeri ai mănăstirii. La început, ea încearcă să se supună regulilor, dar va afla că este copil ilegitim, rod al unei iubiri pasagere. Nu are de ales şi va depune jurămintele, îndurând consecinţele păcatului mamei sale. Suzanne va încerca să revoce jurămintele dar, tocmai atunci, maica superioară (Françoise Lebrun) trece în lumea drepţilor, iar succesoarea sa, sora Christine (Louise Bourgoin), se dovedeşte a fi o persoană nemiloasă, chiar sadică. Tânăra va avea de suportat tot felul de umilinţe (fiind lipsită de hrană şi îmbrăcăminte, scuipată şi bruscată cu barbarie de celelalte maici) şi va ţine piept arbitrarului ecleziastic. În cele din urmă, ea este transferată la o altă mănăstire, unde stareţa este nepotrivit de afectuoasă cu ea.
Pelicula denunţă toate actele prin care femeile erau forţate să se supună voinţei bărbaţilor. Această ecranizare nu condamnă faptele maicilor din rangurile cele mai înalte, considerându-le doar (nişte) victime ale nemilosului sistem patriarhal. De aceea, realizatorul sondează îndeosebi nevrozele personajelor, nu le judecă faptele, conferindu-le profunzime.
În acest lungmetraj, Nicloux derulează tot cortegiul umilinţelor într-un crescendo grav. Începând cu micile privări, se ajunge la scenele de violenţă pentru aplicarea pedepselor corporale, iar cineastul nu se îndepărtează de-o anumită cruzime, evitând, însă, capcana voyeurismului inerent unui asemenea subiect. La Religieuse este susţinut în întregime de jocul actoricesc intens al tinerei Pauline Étienne – întrupare vibrantă a tinerei fragile, dar capabilă de-o mare forţă în lupta contra unui sistem ostil. Actriţa este bulversantă şi îl cucereşte iremediabil chiar şi pe ultimul spectator. Este imaginea perfectă a tânărului combatant, de oriunde şi de oricând, dispus să lupte până la sacrificiu pentu a-şi dobândi libertatea. Lipsit de machiaj, chipul tinerei actriţe, încadrat de voal, este o carte deschisă a emoţiilor (de la timiditate, uimire, supunere, teamă şi revoltă). Pauline Étienne este o revelaţie, apariţia ei luminoasă trece dincolo de marele ecran.
Alături de ea, se află o distribuţie excelentă, dominată de apariţii imperiale: Françoise Lebrun şi Isabelle Huppert (în rolul unei stareţe lesbiene nevrotice, în proximitatea comicului). Se poate formula o anumită rezervă pentru interpretarea în contre-emploi a Louisei Bourgoin (sora Christine), văduvind de suflu un personaj atât de tulburător în cartea lui Diderot. Cinema-ul francez nu duce lipsă de tinere actriţe talentate: Judith Chemla, Lou de Laâge, Lola Creton, Anaïs Demoustier, Adèle Haenel… Totuşi, harul vine şi din Belgia, locul de unde s-a ivit Pauline Étienne.
Fără concesii, dar în egală măsură şi fără vreo intenţie de-a şoca în mod inutil, această nouă versiune a operei lui Diderot este o experienţă plină de învăţăminte ce vizează toate sistemele care oprimă individul şi, în mod particular, femeia (integrismul religios, regimurile politice, autoritare, fenomenele sectare, şefii în faţa novicilor etc.). Ca şi Bruno Dumont (Camille Claudel 1915), dar într-o manieră mai academică (planuri fixe, decoruri şi costume somptuoase, muzică discretă), Guillaume Nicloux scoate în relief un simbol al voinţei de-a lupta pentru libertatea individuală.
Premii, nominalizări, selecţii
Via LiterNet
Citiți și Chocolat, de aceeași autoare.
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.