Cer stratificat de etaje de nori în nuanțe de alb-de-puf și gri-evanescent, care plutesc pe o coală de hârtie bleu palid. Norii, aceste ființe delicate ale înaltului.
8 jumate și orașul pare un oraș de pe litoral, în care turiștii încă dorm. Nu m-aș mira ca după vreun colț să se ivească bărcuțe albastre cu marinari veseli, cu chipiuri albe. Habar n-am de unde aerul ăsta, probabil de la cer. La cabinet, în curte, răfuială între mâțe. Strig la ele, fac zgomot, ele o iau care-ncotro, le spun că-s prost educate, că nu se face așa ceva între colocatari, mai ales cu copiii de față. Aud, în sfârșit, pescărușii. Sunt sus de tot, glasurile lor par filtrate prin straturi de vată. Azi noapte or fi dormit în cer.
Aseară am văzut primul episod din Dekalog-ul ultra-premiat al lui Kieślowski. Așa cum îi spune și numele, o serie de zece episoade de aproximativ un ceas fiecare, câte unul pentru fiecare poruncă, doar două dintre ele regizate de celebrissimul regizor. Mișto de tot, cu toate că foarte, foarte trist.
Filmările au avut loc în Varșovia, dar mie totul îmi sună a rusesc, deci a românesc.
Firesc, nu? Alb-griul fantomatic (niciodată strălucitor) al iernilor rusești de la oraș, același cu alb-griul iernilor românești de la oraș, același cu alb-griul iernilor poloneze de la oraș. Atât de familiarele blocuri (îngrețoșător de hidoase), uniforma stilului arhitecturii comuniste.
Un film foarte emoțional, în care te atinge totul, cu un Pavel de 9 ani extraordinar jucat, fiecare privire, fiecare zâmbet, fiecare gest, fiecare cuvânt stârnind emoții, de toate felurile. Mai ales că este un băiețel tare inteligent, un mic IT-ist în devenire, cu un tată măcar agnostic dacă nu ateu, IT-ist și el, profesor la universitate, cu bogată cultură generală. Mama nu apare în decor, este doar pomenită, urmează să se întoarcă de Crăciun, dar ai senzația că nu, nu se va întoarce niciodată. La creșterea copilului, tatăl este ajutat de către sora lui, o femeie credincioasă. Micul geniu dă ntr-o zi de un câine (priete de-al lui) mort, moment în care începe să-și pună întrebări: ce e viața? Ce e moartea? Ce rost mai are viața, dacă există moartea? Ce rost mai ai bucuriile, dacă urmează să mori? Există Dumnezeu?
Mătușa încearcă să-i răspundă îndreptându-l spre credință, tatăl pare mai degrabă indiferent la importanța răspunsurilor pe care copilul le caută. Credință versus știință, aceasta pare a fi o primă miză, ale cărei consecințe nu are sens să le dezvălui. Oricum, un film groaznic de trist. Iar când personajul principal este un copil, îți vine să te superi pe regizor. Dar nu te superi, fiindcă-ți amintești că este vorba despre o poveste și, uneori, poveștile trebuie să imite viața.
Într-o bună zi o să am o casă la capătul unui sat nepopulat, undeva, deasupra mării, ca apa să nu-mi intre-n casă când e furtună, o să mănânc dulceață de trandafiri, o să beau cafea multă și o să mă uit la filme. Deocamdată, am doar un tablou cu o casă la capătul unui sat, deasupra mării, în care-mi imaginez că cineva stă și se uită la filme în timp ce bea cafea și mănâncă dulceață de trandafiri.
Și, desigur, cineva va fi acolo ca să mă iubească. Și invers.
Citiți și In the mood for love…
