O femeie misterioasă și fascinantă. O personalitate puternică și vie. De la primul contact cu fotografiile ei – inclusiv cele făcute de ea – am simțit dorința de a o cunoaște mai îndeaproape. Am cercetat și, din puținele surse pe care le-am găsit, am scris o poveste despre Karen Radkai (1919-2003), model și fotograf profesionist pentru revistele Vogue, Harpers Bazaar și Bride între anii 1950-1960.
Voce multilingvă, jurnalistul Marton Radkai, editor al revistei Wristwatch Annual, profesor în sistemul educațional din Geneva, fiu al fotografei Karen Radkai, ne-a pus la dispoziție singurele informații despre mama sa.
„Spre sfârșitul lui 2017 am primit un email de la „Fundació Gala-Salvador Dalí”, cu o rugăminte: aveau nevoie de informații despre mama mea – Karen Radkai – și de material fotografic, până la desfășurarea expoziției de fotografie „The Women who Photographed Dalí”.
Rugămintea neașteptată se combinase cu lenea și minuția cu care lucram la o biografie a mamei și tatălui meu, amândoi fotografi de meserie ai mijlocului de secol XX. În cele din urmă am scris și introducerea în catalogul expoziției.
Karen Radkai
Foto-reportajul, partea ei preferată
„Ce nu ne omoară ne face mai puternici” – faimoasa replică a lui Nietzsche din„Apusul Zeilor”, asociată indicației „Cum să filozofezi cu un ciocan” – se tot repetă în mintea mea atunci când îmi aduc aminte de mama. Nu era o persoană în preajma căreia ti-ai fi dorit să stai și să crești. Era, cumva, doar cineva care și-a lăsat în urmă semnul și o grămadă de material fotografic.
Revista Vogue – iulie 1960 – Premium Photographic Print by Karen Radkai
Obraznică, genială, sinceră și categorică, își putea face din prieten dușman în câteva clipe, dar și câștiga loialitatea celor care erau dispuși să îi ofere spațiu, să recunoască persoana din spatele lentilei și să-i aprecieze ochiul fin.
Era o ambițioasă și avea o energie interminabilă, un fel de rezistență care ar fi putut buimăci pe oricine. Cea mai mare parte venea din pasiunea pentru munca ei.
A avut marea șansă de a trăi într-o perioadă în care fotografia ajunsese la un fel de apoteoză creativă și se afla în vârful degetelor unei mici elite de talente, editori și fotografi.
Monica Vitti, 1968, portret de Karen Radkai
Mama s-a născut la Munich, în 1919. Mi-a spus, odată, că a început să fotografieze pe când era un copil doar, era o pasiune care îi aducea multă plăcere, și sper ca printre multele ei fotografii, într-o zi, să găsesc una dintre cele făcute atunci. Spunea că dormea în cadă, că toată averea familiei fusese spulberată de inflația din 1920 care afectase toată Germania.
Karen Radkai, Françoise Dorléac, Paris, 1964
Abandonată de părinți, care s-au separat la scurt timp după venirea ei pe lume, a fost trimisă la o mănăstire, unde, pe cont propriu, și-a clădit educația și disciplina ce-o vor însoți toată viața.
Model purtând o pălărie din colecția Gailtzine, Vogue 1963
Cariera ei a fost abrupt ascendentă timp de mulți ani, în ciuda piedicilor de natură personală și a unei căsătorii care n-a mers din prea multe motive, complicate pentru a le enumera. Chiar dacă a avut patru copii, adevăratul prieten i-a fost munca, iar asta a făcut-o favorită a multor VIP-uri, în special din lumea filmului și a muzicii. Copilăria noastră fost populată de oameni remarcabili și plină de amintiri speciale.
Model într-un Packard Hawk din 1958 – foto Karen Radkai
Cu toate că și-a ”frecat coatele” de multă lume bună și nume mari, mama mea era foarte rar tulburată de personalitățile proeminente. Abordarea ei era una germanică: vii, îți faci treaba și când termini îți strângi lucrurile și pleci. Aș spune că acest lucru a menținut-o destul de obiectivă când fotografia – punct important – nu ar fi lăsat ca gustul personal să-i stea în cale.
Veruschka -1963 foto Karen Radkai
Cândva în ani 60, ea și Paul, tatăl meu, au cumpărat o casă în Cadaqués, cea din spatele bisericii de pe deal. A fost o idee ciudată, un pic neplanificată, așa îmi amintesc…
Model cu floare – foto Karen Radkai
Femeia care l-a fotografiat pe Dalí
Satul acela era plin de aspiranți, închipuiți, de oameni avuți care își trăiau viața precum niște „rois fainéants”, ciudățenii, abandonați sociali, artiști reali și frauduloși, și Dalí, bineînțeles, care obișnuia să colinde cu pași mari Bar Meliton, răsucindu-și mustața. Îmi amintesc de el pentru că, băiat fiind, obișnuiam să joc șah acolo. Mereu ajungea acolo ca un arhiepiscop așteptând pupăturile credincioșilor. Voi fi sincer: mama îl găsea cam arogant, și ca o clasică liberală clasică, îi dezaproba simpatia pentru Franco.
Barul Meliton din Cadaqués
Când a fost trimisă să îl fotografieze, și-a împachetat frumos echipamentul, și-a luat cel mai de încredere asistent, Vaughn Murmurian, și a făcut treaba… și a făcut-o bine. Cu toate acestea, prima ei întâlnire cu Dalí a fost, în 1951, la faimosul Bal de Bestegui din Veneția, când mama și tata s-au prezentat ca foto-reporteri.
Salvador Dalì la Bal de Bestegui, Veneția 1951, fotografiat de Karen Radkai
Mi-a spus că Dalí a făcut câteva observații grosolane despre unele activități pe care le desfășurase într-una din camerele sale. Oricum, nimic nu putea să o șocheze pe mama, mai ales venind din partea unui bărbat. Am întrebat ce i-a răspuns – a fost un comentariu legat de vârsta lui…
Mama a făcut multă muncă de publicitate, dar fotoreportajul a fost genul pe inima ei. Și nu a fost doar o persoană căreia i se dădeau sarcini. Avea un ochi infailibil pentru ceea ce era fotogenic, ceea ce s-ar potrivi într-o revistă bună și astfel, de-a lungul anilor, a colaborat cu multe reviste de excepție, în special World of Interiors, o publicație britanică Vogue, care, la vremea respectivă, a fost editată de geniala Min Hogg.
Am lucrat împreună cu mama
Ca fiu și liber profesionist, exact ca și ea, dar nu cu același talent, mi se pare dificil să separ privatul de profesional. De mulți ani lucrez să adun informații pentru un fel de biografie, nu doar o listă de job-uri, un curriculum sec. 
Castelul Fasanerie din Fulda – Hessen Germania
Eu și mama am lucrat la o singură temă împreună. Era pentru „House & Garden”. Subiectul era „Secolul XVIII – Castelul Fasanerie de lângă arhiepiscopia din Fulda – Hessen”.
A aterizat în Munich și, în ciuda unui cont de cheltuieli generos, a ales o mașină micuță cu care am condus cei 400 de km până la Fulda, unde ne-am cazat într-un B&B. Am petrecut o zi întreagă plimbându-ne în jurul palatului, proprietate a prințului Moritz von Hessen, pe care mama îl admira pentru faptul că lucra, avea afaceri, nu cheltuia averile familiei.
Interior în Castelul Fasanerie
Următoarea zi, ea a fotografiat totul sistematic, în timp ce eu luam notițe despre mobila din fiecare cameră și mă îngrijoram în privința detaliilor, istoricul familiei cu un arbore genealogic imens și câyeva evenimente tragice.
A fost nevoie și de o a treia zi de lucru. Totul a mers ca pe roate. Dar a fost și un mic incident, tipic de altfel: de-a lungul celor trei zile, grădinarul s-a lipit de noi ca de hârtia de muște, deschizând uși și mutând obiecte de la locul lor.
Am încercat să îl fac să nu îi stea mamei în cale, pentru că mi s-a părut că începe să o cam calce pe nervi (ca fotograf amator el tot făcea observații și comenta despre fotografiere, ceea ce pe ea o enerva maxim; cum ar spune un neamț: „Dienst ist Dienst, Schnapps ist Schnapps.” („Serviciul e servici, schnapps-ul e schnapps.”/ „Nu amestecăm munca cu plăcerea.”).
La un moment dat, mama a întrebat dacă putem pune niște flori într-o vază, pentru că, altfel, totul ar fi arătat ca într-un muzeu. Bărbatul i-a spus că vazele din secolul XVIII nu sunt pentru pus flori, ci doar pentru decor. Și că ar putea să fotografieze și în alt mod…
Karen Radkai ura când cineva își băga nasul în munca ei. Iar domnul cu pricina a fost pus în banca lui cu o mustrare pe care o pot rezuma prin: ”Tu îți faci treaba ta, iar eu pe a mea.”
Voce multilingvă, jurnalistul Marton Radkai, editor al revistei Wristwatch Annual, profesor în sistemul educațional din Geneva, fiu al fotografei Karen Radkai, ne-a pus la dispoziție singurele informații despre mama sa.
Traducere și adaptare: Luminița Giurgiu
Documentare: Melania Zăvoianu
Citește și: Tennessee Williams – „Dulce pasăre a tinereții” (VI)
