Franz Kafka: „Tu insultai pur și simplu, fără să-ți faci vreun scrupul”

Kafka – recomandare de lectură

Franz Kafka este autorul scrierii autobiografice „Scrisoare către tata”. Paginile adresate tatălui său, Hermann Kafka, au fost scrise în anul 1919 și publicate postum, în anul 1937 în ediție princeps.

Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondența, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții. (Ioana Pârvulescu, postfață la „Scrisoare către tata”, ediția jos-menționată, p. 137)

În cele ce urmează, prezentăm un fragment selectat din emoționanta mărturisire kafkiană „Scrisoare către tata”.

 

Mijloacele tale retorice cele mai eficiente, care în ce mă privește n-au dat niciodată greș, erau: insultele, amenințările, ironia, râsul răutăcios și – ciudat – mila față de tine însuți./ Că m-ai fi insultat vreodată la modul direct și cu vorbe explicite de insultă nu-mi amintesc. De fapt nici nu era nevoie. Aveai atâtea alte mijloace, iar în conversație, acasă, și mai ales la prăvălie, cuvintele de insultă adresate alora zburau în jurul meu atât de numeroase, încât de mic copil mă simțeam uneori aproape total năucit și nu aveam nici un motiv să mi le aplic și mie, căci oamenii pe care tu îi insultai astfel nu erau desigur mai răi decât mine și nici nu erai mai nemulțumit de ei decât de mine. Și aici se vădeau iarăși inocența și inviolabilitatea ta atât de enigmatice; tu insultai pur și simplu, fără să-ți faci vreun scrupul, și în același timp condamnai vorbele de insultă rostite de alții și le interziceai altora să le folosească./ Asemenea insulte tu le întăreai cu amenințări care se refereau și la mine. Groaznică era de pildă pentru mine „Te rup în bucăți ca pe un pește.”; știam că n-avea să urmeze nimic rău (deși când eram copil n-aveam de unde s-o știu), dar amenințarea asta corespundea aproape întru totul cu felul în care-mi reprezentam eu forța, puterea ta, încât aproape te credeam capabil s-o faci. Înspăimântător era și când  alergai urlând în jurul mesei să-l prinzi pe vreunul din noi; evident, nu voiai să-l prinzi, ci te prefăceai, iar mama trebuia să intre în joc pretinzând până la urmă că ne scapă ea. Și încă o dată – așa i se părea copilului – mai rămâneam în viață doar prin mila ta, și ne duceam traiul mai departe doar ca un dar nemeritat primit din partea ta.” 

(Franz Kafka, „Scrisoare către tata”, trad. din germană de Mircea Ivănescu, postfață de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2016, pp. 26-27)

Citește și Franz Kafka: „Sunt determinat doar de valurile scrisului meu.”