În 2019, ar fi trebuit să ne amintim de sintagma hegeliană „O epocă se poate naşte doar pe baza dispariţiei altei epoci.”

… pentru a marca scurgerea celor trei decenii de la Revoluția din 1989. Multiplele perspective asupra evenimentelor de atunci lasă încă loc pentru dezbateri și e nevoie de aducere-aminte, de confesiuni și de reflecție pentru a suda în memorie ceea ce istoria oficială a consemnat. Astăzi, în plină criză sanitară, termenul brechtian Verfremdungseffekt („efect de distanțate”) pare mai actual ca niciodată în contextul spectacolului Jurnal de România. 1989, o reprezentație în care judecata intră în disjuncție cu divertismentul.

Cu siguranță avea dreptate Susan Sontag atunci când afirma că „impactul tehnologiei video este acela de a transforma intelectul uman într-o «antologie de imagini»”; descoperim aceste mutații și în spectacolele regizoarei Carmen Lidia Vidu. Pe de altă parte, știm că – în raport cu istoria -, omul se află într-o poziție paradoxală: istoria e opera lui și numai a lui. Și, totuși, erodată și relativizată, Revoluția din decembrie 1989 suscită interesul spectatorilor.  În pofida crizelor (sanitară și economică), evenimentele din toamna-iarna anului 1989 glisează – încă – între istorie și mitologie. Recenta propunere a regizoarei Carmen-Lidia Vidu devoalează raporturile dintre «știițe» și «neștiințe», invitând la reflecție. În viziunea realizatoarei, ecranul împlinește metafora unei teatralități bogate, permanent extinse și reformulate. Așa se explică hibridizarea spațiului de joc și transformarea Amfiteatrului de la TNB într-un imens univers căptușit cu forme complexe ale culturii digitale. Antropologic, sociologic, publicul nu mai e cel de acum 2500 de ani, nici cel de acum 30 de ani.Carmen Lidia Vidu deschide noi orizonturi ale teatrului prin recursul la spațiul virtual (creația multimedia realizată de Cristina Nicoleta Baciu servește perfect ideea spectacolului, iar muzica lui Ovidiu Zimcea reflectă acel univers tulburător), dar și la memoria subiectivă. Așadar, ca o veritabilă polifonie informațională , Jurnal de România. 1989 devine o plăsmuire vizuală copleșitoare.

Aici procesul soților Ceaușescu – NECENZURAT

Plasată în descendența liniei Erwin Piscator-Bertold Brecht-Heiner Müller-Robert Wilson,  regizoarea Carmen Lidia Vidu aduce într-un spectacol și sensul unei figurări spațiale complementare spectacolului real: adaosuri care potențează prezența interpreților (filmul de animație calchiază temele istorice, menținând interesul spectatorilor). Realizatoarea a găsit în «tribulaţiile» acestei perioade argumentul de care avea nevoie ca să echilibreze fascinaţia pentru documetar şi aplecarea sa către istoria «cu i mic». Mergând în zig-zag într-un infern al deşertăciunilor  (comunismul românesc, aflat și astăzi undeva între punct și virgulă în marea istorie), spectacolul expune «poveștile unor „oameni obișnuiți”, care se dovedesc adesea ca fiind mai degrabă extraordinari». Și în acest caz, Verfremdungseffekt /„efectul de distanțare” cere o stare de detașare de la acțiune, actorul este poziționat „lângă” rol în loc să fie „în” rol.

Celor care mai cred, încă, în teatru ca poveste care se desfășoară după o lege vizual-dramatică, Carmen Lidia Vidu le răspunde prin creații care provin din adevărul pur uman, conjugat cu documentele/mărturiile din arhivele oficiale. Documentarea riguroasă, altoită cu seva sensibilității personajelor selectate (patru actori mărturisind povestea propriei vieți dintr-o anume perioadă istorică) dă la iveală un cod nou, atât spațial, cât și al logos-ului/cuvântului. Bunăoară, actorul devine atât ființă vie, proiecție bidimensională, dar și obiect teatral. Cele trei fațete se vor regăsi într-un imens puzzle dinte prezență și imagine, într-o arhitectură scenică născută din îngemănarea materialului cu imaterialul.

Istoria Revoluţiei din 1989, provocările sale şi mecanismele ei complexe nu se regăsesc la propriu în acest spectacol. Problema macroistorică se împleteşte cu istoriile narate de cvartetul actoricesc: Oana Pellea, Ion Caramitru, Florentina Țilea și Daniel Badale. Aparițiile (în manieră brechtiană) în fața peretelui gri (dominanta cromatică a «epocii de aur») induc ideea bolii (comunismul), eroii înfruntă lumina reflectoarelor, prezentându-și singuri, în fața publicului, „fișa clinică”,  căutându-și propriul adevăr vindecător. Carmen Lidia Vidu este autoarea care rostuiește tainic două componente ale teatrului: text (succesiune de monologuri) și actori într-un spațiu multifuncțional, în care tehnica e contrapunctată de picturalitate și sculpturalitate. Așadar, întreaga reprezentație devine un colaj performativ multimedia în care textul vorbit este doar un element în acest imens caleidoscop în care imaginile sunt proiectate pe fundal, podea, scaune și inevitabil, pe trupurile spectatorilor.

Cele patru vârfuri ale paralelogramului artistic se regăsesc pe diferite puncte din coordonatele istoriei. Dacă pe Oana Pellea cei mai mulți dintre spectatorii tineri o identifică datorită implicării sale active în viața «Cetății», iar Ion Caramitru este deja o emblemă vie (implicarea sa în evenimentele din 1989 a fost vizibilă, așa că artistul a devenit erou în conștiința publică) a luptei anticomuniste (ambii actori rezistaseră în comunism grație subterfugiilor teatrului de tip esopic, mai ales de la Bulandra), mai tinerii Florentina Țilea și Daniel Badale se revendică din aripa celor care-au copilărit sub «dictatura roșie»/comunistă.

Fluxul de imagini din arhivă năvălește peste trupurile actorilor, iar evocările acestora se supradimensionează. Cadrul plastic al reprezentației joacă un rol hotărâtor, sugerează locul acțiunii – sub ochii privitorilor se ivesc, pe rând, tablouri ce redau imaginile acelor momente istorice. Veritabile paracomentarii vizuale, proiectate pe zidul panoramic de sute de metri pătrați ai Amfiteatrului Teatrului Național, imaginile susțin emoțiile din cuvintele exprimate de protagoniști. Axul istoric al demersului fiind asigurat de intervențiile filmate ale istoricilor Germina Nagâț, Dan Voinea și Denis Deletant, în jurul acestuia pivotând poveștile sincere ale celor patru actori din distribuție.

Oana Pellea, mai expresivă şi mai vibrantă ca niciodată, atrage camera de filmat şi ne captează atenţia; mergem pe urmele tinerei care pendula între panică și teroare (astăzi, trăind senzația că Revoluția stă sub zodia farsei). Acest spectacol are meritul de a prezenta scufundarea bruscă a unei lumi, printr-o gaură a cheii. Bunăoară, o vom regăsi Oana Pellea la oarecare depărtare de senzuala Mașa din Trei surori sau de tandra Tanti Roz din Oscar și Tanti Roz, dar,  la fel de convigătoare în a emoționa. Legăturile subtile dintre actorii din acest careu se lasă intuite. În cazul Florentinei Țilea, regizoarea pare să caute identificarea acelei ideologii care se ascunde în spatele inocenţei unor copii. Florentina Țilea este fiica unui militar din Iași și a recitat poezii pentru Ceaușescu, fiind printre copiii care îl întâmpinau când mergea în vizite oficiale prin țară. Într-un registru metaforizant (rochie purpurie aluzie la comunism), actrița Florentina Țilea povestește – în prolog – cum l-a înlocuit, când era mică, pe fratele său bolnav într-un spectacol dedicat „tovarășului”.

Confruntată cu probleme delicate – vinovăţia transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie („Când l-au omorât pe Ceaușescu, mâncam și plângeam.”), tânăra artistă schițează mistificările istoriei. Dacă Ion Caramitru a devenit erou în conștiința publică, acest Jurnal îi oferă șansa de-a povesti publicului despre ceea ce nu s-a văzut la televizor, adică împărțirea puterii. Chiar după 30 de ani de la Revoluție, ni-l amintim cu toții     pe Ion Caramitru, fiind legendară expresia televizată în direct: „Fraţilor, am învins!”.

Departe de aparițiile pline de charsimă de la Bulandra sau din filmele de pe marele ecran, viața acestui maestru al artei actoricești însuma și relații corozive cu regimul comunist, persecuții, deposedări de averi și detenții, despre care nu se povestea niciunde.Vocea actorului, care excela în potrivirea versurilor eminesciene, îmbânzește universul multimedia (fotografii de epocă, extrase din dosarele securității) și-l transformă în materie pur teatrală.

Despre Daniel Badale, scriam în 2012: „Distribuirea actorului Daniel Badale în rolul lui Chirică s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării.” Așadar, actorul care se identifică perfect cu umilul, dar onestul Chirică, în zilele Revoluției, deși era soldat în termen, din motive neclare, nu ia parte la eveniment. Artistul de azi are convingerea că nu a fost Revoluție. Prin urmare, un om activ, aflat în mijlocul acțiunii rămâne inactiv relevând fluiditatea adevărului într-un moment de răscruce. Realizatoarea a împletit cu abilitate țesătura antropologică din discursurile celor patru actori și-a evidențiat atât deosebirile, cât și asemănările. O scenă (de viață reală) avea să fie descifrată peste mulți ani, când doi dintre protagoniștii de atunci aveau să își mărturisească cum, la Revoluție, s-au aflat față în față: Caramitru în fața unui TAB, Badale soldat, pregătit să primească ordinul de tragere. Nimic întâmpător pentru doi actori care împrumutaseră, pe scenă, aerul dubitativ al prințului Hamlet.

Jurnal de România.1989

Paracomentariul vizual (elementele de bandă desenată cu supereroi și anonimi) indică fragilitatea adevărului obiectiv și conferă senzația de mitologizare. La final, stai și te-ntrebi de ce nu este de mirare că singurul lucru pe care îl știi despre Revoluție rămâne ceea ce spunea Shakespeare, prin eroul întrupat magistral de Ion Caramitru, – „vorbe”/words.

Înțelegem din acest demers spectacular că recuperarea forței de exprimare și bogăției mijloacelor estetice ale artei teatrale rămâne o miză importantă în Jurnal de România. 1989.  Fuziunea text-imagine pune în valoare măiestria actorilor și virtuozitatea realizatoarei. Imaginea cu inscripția „S-a murit pentru libertate/ 21-22 Decembrie 1989” ne amintește că acest spectacol poate fi atât un omagiu adus celor pe care comunismul i-a răpus, cât și o invitație la reflecție pentru cei care astăzi încă se complac în nepăsare. Spectacolul devine un eficient vehicul de comunicare, o reală invitație la dialog.

Jurnal de România.1989

*jurnalul unei revoluții, spectacol de teatru multimedia documentar

Regie : Carmen Lidia Vidu

Scenariu: Carmen Lidia Vidu

Costume: Florilena Popescu Fărcăşanu

Multimedia: Cristina Nicoleta Baciu

Muzica: Ovidiu Zimcea

Benzi desenate: Gabriela Schinderman

Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Distribuție: Ion Caramitru, Oana Pellea, Daniel Badale, Florentina Țilea

Durata: 90 min

Pauză: nu

Foto: Florin Ghioca, Vlad Lăzărescu și Florin Boicescu (dronă)